Un paralelipiped în care mã ascund de lume şi unde încerc sã-mi învãţ viaţa cu mine însumi. Parcã din ce în ce mai dificil în ciuda acumulãrilor sau poate tocmai de aceea. Nici nu mã mai mir cum reuşesc sã fiu mai neştiutor cu cât mã strãduiesc sã învãţ mai mult. E ciudat câtã prostie descopãr cu fiecare nouã noţiune asimilatã. Cred cã e un fenomen normal pentru cine începe sã înţeleagã matrioşca infinitului â€oglindã în oglindãâ€. Pornesc din interiorul gândului spre a construi modele, aşez temelii în neant, sunt un fel de hopa miticã fãrã niciun plan, cu cât întind mai mult mâna cu atât se mutã şi orizontul atingerii imediate. Din când în când obosesc şi-mi aşez sub cãpãtâi visarea. Desfac de logicã cãrãrile universului şi rãtãcesc, precum o fac şi galaxiile, la nivelul unde primesc informaţiile ca pe o blândã acceptare a neantului ca ordine fireascã. Aici e camera visurilor mele ciudat de perpendiculare pe veşnicia clipei. În fiecare atom e matricea divinã, în fiecare clipã e însãşi nemurirea, nimic din ce nu pricep nu-mi este necunoscut. Necunoscutul e doar dorinţa de a scãpa de certitudinea banalitãţi pentru a cãuta minunile. Ca şi cum plictisit de atâta viaţã am inventat moartea ca pe o binefacere apoi am revãrsat îndoiala asupra fiecãrei certitudini în speranţa cã jocul acesta de-a cercul va face bine în terapia sufocãrii cu infinit.
