ascult ecoul lãsat de cãderea lacrimilor
(chiar aşa doamne de ce oare cad lacrimile)
pe un gol de timp într-o clipã neînceputã
când nici dumnezeu nu mai este acasã în cerul sãu
mã simt un pictor coborât printre cuvinte
le amestec miraculos pe o paletã cât inima ta
apoi pictez cerul de dincolo de orice albastru
cât sã-i fie iarãşi domestic printre atâtea stele
..............................
e ca şi când ochii mei înfloresc
pe un timpan cu numele tãu
iar raiul nu e doar o poveste cu fluturi albi
spusã într-o zi de varã
la umbra unui cuib de pasãre mãiastrã
din pãdurea îmbrãţişãrii noastre
...............................
agãţaţi între ce va fi şi ce a fost
în gâtul acestei clepsidrei suntem doar un umil prezent
încã nehotãrâţi încotro e curgerea
poate doar clipa intensã a trãirilor noastre va rãmâne vinovatã
de aceastã minune
de aceastã linişte a timpului
