priveam cu sufletul odihna creatorului
dintr-un lan albastru
apoi împãrţeam lumea mea în duminici
nu mai aveam nevoie nici de muşuroaie
nici de piramide
blocurile pãreau flori
desenate de un pictor cubist
oraşul un câmp aiurit care-şi cheamã macii înapoi
trompetele-zorele cântau înserarea
iar regina nopţii îşi dezvelea albul înmiresmat
într-o eternã întrecere cu luna
şi eu încã simt pãmântul reavãn cum roşeşte
sub mângâierea argintie
doar strigãtele tatãlui meu mã trezesc din visare
obosit de lumea în care trebuie sã mã întorc
adorm îmbrãţişat cu cerul nopţii
dincolo de confortul lanului de in
sunt un copil zâmbind soarelui printre gene
