adâncit în toiagul vieţii
dar aplecat uşor spre veşnicie
precum un melc care are de urcat un munte
apoi respir adânc
ca pentru eliberatul sufletului
culeg înţepenite flori pentru fluturii de zãpadã
din fereastra care încã mai dã spre lunã
de nebun tai autostrãzi de omãt
pentru ultima mea dârã
precum o apãsare de om de nea fericit
