nu vreau sã rãstorn universul
merg pe vârful picioarelor sã nu deranjez stelele
îmi place sã cred cã liniştea le ţine nemişcate
nu-mi aleg nicio stea
nu vreau sã fiu nedrept cu infinitul legându-mi viaţa de o unitate
nu desfac de mister constelaţiile
nu caut prin niciun zodiac cãrãri vieţii
cum nu-mi place sã mã cramponez de ceea ce numesc destin
dar am aşa o superstiţie interioarã care îmi vine din poveştile copilãriei
(mi le citeam singur şi recunosc cã alteram finalul de obicei fericit)
şi dau personalitate fiecãrei bucãţi de cer
aproape cã orice clipire de pe cerul nopţii îmi şopteşte despre imensitate
iar eu mã fac mic de tot
cât sã mã pot întoarce înapoi
înapoi unde?!
poate înainte
spun poate pentru cã într-un cerc este greu sã gãseşti care este începutul
oare are început?!
un sens îi conferim trigonometric
în sensul apusurilor sau invers
de ce am spus apus şi nu rãsãrit?!
oricum înapoi nu mã pot întoarce decât mergând înainte
