trec dintr-un cer în altul adâncindu-mã
e infinit mai uşor sã vãd lumea prin degete
atunci când gândului i-au crescut
mai lungi chiar decât pot cuprinde vreodatã
îmbrãţişez nemãrginirea
şi-mi cântã greierii dintr-un vârf de muşuroi
precum cheamã patriarhii lumina
şi
încetul cu încetul
ca şi cum mi s-au reaşezat atomii
mi-am reamintit cã nu ştiu nimic
şi sunt aşa de liber
cum un câmp de flori de in înaripat
Problema este cã omul tot uitã faptul cã nu ştie nimic şi preferã sã trãiascã închis sub lacãtul firii de el însuşi. Bine mãcar cã ale gândului degete nu au limite, cã altfel omul era prins pe veci în amprenta degetelor de pe ochi.
