în oglindã nu mai zãresc copilãria
nici liniştea nici zbuciumul
nici mãcar ultimul scrum
doar un palid sentiment de tip deja vu
cu un om rãsucind cãrãri albe
când spre nicãieri
când spre cine ştie ce mister
mã înec cu mine însumi
într-o sufocare din ce în ce mai perfectã
lacrimã neagrã lângã altã lacrimã
din care îmi mai scriu scrisori
ca sã nu-mi uit numele
ca un ecou întors pe dos
dintr-o altã zi de 12 iulie
poate dintr-o pãdure cu fluturi albi
sau poate doar din copacii tãiaţi
între douã cuvinte de-alint
şi-o promisiune
unde doamne-iartã-mã sã mã mai caut
cui sã-i cer sã mai fugã din visul meu
parcã din ce în ce mai scorojit
la intersecţia cu umbra mea de om
cu mult înainte de ceaţa de azi
în care mãgar mã pierd
