nu vi se fâlfâie nicidecum inima
la cât nimic creşte în lumea asta
ca dintr-un imens corn al abundenţei generalizate
doar dintr-o minte pe cale sã se futã singurã
sau doar dintr-o ambiţie de preşedinte de bloc
adusã la nivelul aurului de pe colacul toaletei
bãi furnicilor truditoare
la ridicatul nimicului la puterea absurdului
vouã nu vã mai pasã cine dinamiteazã muşuroiul
în joaca lor de-a moţul moţului moţat
pe când vã ridicaţi iluziile
ca pe un drapel în bernã
la moartea zâmbetului
scuzaţi-mã cã strig în liniştea asta
sau cel puţin aşa mi se aude şoapta
în templul ridicat spre slava orgoliului nostru
din inimi bãtãtorite cu paie şi balegã de cal
şi un pic de spoialã aurie
peste toţi arginţii
vânzãrii
