tocmai în sufletul meu tãcut
de parcã s-ar putea construi ceva din aer
şi un pic de salivã ca liant universal
chiar nu mai ştiu ce e cu mine
de aş tot vorbi ca şi cum s-ar termina vorbirea
poate din teamã sã nu las tãcerea stãpânã
pe ultima mea speranţã
oricum nu am sã învãţ niciodatã
mãsura iubirii
o sã mã tot adâncesc ca un idiot
în propria mea dorinţã
cãutând în spatele lacrimii
zâmbetul etern
nimeni nu e vinovat
cã eu sunt aşa defect
încât îmi acopãr tãcerea şi tristeţea
în cuvinte colorate
care vor rãmâne punte
între plânsul venirii pe lume
şi bucuria reîntoarcerii în sine
