nici prea adânc
nu am aripi albe
cãlãresc doar cai verzi
mâncãtori de cenuşÃ£
un fel de pegaşi absurzi
într-un fel sunt visul tãu
din visul meu
prin care cactuşi supuşi înfloririi
inventeazã primãveri şi în deşert
pentru fluturii mei imenşi
cât muzeul antipa
între douã pleoape
amorţite de vise
parcã niciodatã terminate
adun dovezi peste vreme
cã existã inefabil
precum îndrãzneam odatã
sã presez sentimentele
pe o filã de carte
aşa cã nu mã cãuta prea departe
nici eu nu mã gãsesc întotdeauna
şi tot strig prin mine
cu disperarea înecatului
cuvinte ecou îmi rãspund enervate
din visul meu
prin visul tãu
prin fiecare nouã viaţã