Uneori, de la mari distanţe,
tristeţile şi melancoliile fãrã vreun motiv
precis veneau asemenea norilor de ploaie,
dar erau strãine, aducãtoare de lacrimi din
nimic... Rugãciunile se împuţinaserã
atunci, sau poate li se schimbase doar
sensul, aduceau doar dorinţe de înavuţire,
pe posesie, de averi, şi aşa se nãscuse –
tot din aceste rugãciuni – o întrecere
aparent absurdã între a fi rugãciune şi a
avea...
Soarele se umbrise cu nori şi
lacrimile picurau pe masa pe care Icar îşi
sprijinea coatele. Nu se mai întreba de ce.
Acea â€Ţliberã voinţã", free will, cum i se
spusese, nu era de fapt total liberã, ci
limitatã de trup şi carne, iar lumea care
lui i se pãrea altãdatã a fi nesfîrşitã
acum i se strângea ca un cerc în jur. Nu
mai avea puterea sã viseze, sã evadeze sau
poate sã intre altundeva, i se pãrea cã
substanţa-gând a lui, unicã şi personalã,
se epuiza. Şi numai zeii ştiau cât de mult
se strãduise sã facã din acea substanţã-
gând doar a lui o pereche de aripi mari, de
pasãre puternicã sau chiar de pasãre
fermecatã... Ca sã poatã trece dincolo de
zidurile înalte ale labirintului celui
încurcat şi fãrã altã ieşire imaginatã
decât prin zbor.
Dincolo şi dincoace, erau de fapt
toate laolaltã, iar întregul acesta îi era
cuprins acum în picãturile de lacrimi
cãzute pe masa pe care-şi sprijinea
coatele. I se pãrea a fi o muzicã semãnând
cu picurii ploii pe streaşina casei lui,
spre nord, îndreptatã numai spre nord, fãrã
a o vedea Soarele în vreun anotimp...
Cândva, de mult, era aşa de uşor
zborul încât devenise un obicei natural,
firesc la fel cu o joacã. Azi aripile îl
dureau şi îi erau slabe. Fãrã zbor. Erau
nefolositoare. Le privea, întinse de-a
stânga şi de-a dreapta trupului cãzut. Ce
se întâmplase, cum, în ce fel îşi pierduse
Icar nu aripile, ci chiar zborul ?...
Zburase cu adevãrat doar pentru a fugi
de aici, pentru a scãpa de toate acestea,
de rãtãcirile din labirintul lui, doar al
lui ? Nu era oare asta tocmai menirea
oricãrei rãtãciri, aparent nesfârşite ?
Aceea de a nãscoci aripile şi zborul spre
Soare, spre lumina cea mare şi
eliberatoare ? De a alege de a nu mai
rãtãci ?
Dar preţul zborului era doar
prãbuşirea, adicã încetarea zborului, numai
dupã atingerea luminii celei mari... Cãzut,
cu aripile aproape frânte, cu trupul
vlãguit, el, Icar, zbura acum în alt fel,
acolo, acolo, acasã. Rãtãcirea prin
labirint i se dãruise pentru acest fel de
zbor, abia acum liber cu adevãrat, pentru
alegerea lui liberã şi cutezând a ajunge
pânã la Soare.
Naivitatea de a crede, ca o formã a
puritãţii lui. Apãrat acum de pavãza
faptelor lui, blocând relele astfel şi
nemaitemându-se de nimic. Nimic rãu nu i se
poate întâmpla unui om bun, spusese cândva
Socrate. Iar el fusese bun, o ştia bine în
naivitatea lui, aşa cum numai un copil
poate şti. Iar adevãrata libertate de acum
era numai meritul eliberãrii de fricã, prin
faptele şi gândurile lui, acelea bune, care
îi stãteau de jur împrejur ca nişte îngeri
pãzitori.
Şi totuşi, de la acele mari distanţe
de unde veneau uneori tristeţile şi
melancoliile fãrã motiv, aducãtoare de
lacrimi fãrã motiv, de acolo venea lumina
care devenea din ce în ce mai clarã. Ca o
razã care creştea şi se apropia din ce în
ce mai strãlucitoare, de parcã de fapt el s-
ar fi apropiat de acea sursã de luminã şi
ar fi vãzut aşa tot spaţiul cel mare
traversat de luminã pânã la el, Icar.
Cãlãtorind la nesfârşit prin spaţiul
nesfârşit, mereu, sigurã în drumul ei mai
drept sau uneori mai curbat, sigurã, pânã
la el. Distanţa scãdea, iar lumina creştea.
Era doar la câteva secunde de locul acela
numai al lui care se numea inimã. Cãutarea
lui, labirintul lui, rãtãcind prin el şi
prin inima lui.
Emoţia din înaltul pieptului lui se
fãcea atunci un zbor, ca atunci când
lacrimile picurând pe masa pe care-şi
sprijinea uneori coatele i se pãreau a fi o
muzicã doar a lui, compusã de el aşteptând
lumina. Sau poate cã lumina aceea crescând
îl cãuta pe el, pe Icar. Acolo, deasupra
labirintului lui de lacrimi fãrã vreun
motiv anumit, venite de departe, uneori...
...Frunza aceea crescuse din mugurul
mic şi verde, o priviserã ochii lui cum se
desfãşura clipã de clipã la fereastra
casei, dar acolo lumina Soarelui nu
pãtrundea pentru cã fereastra era
îndreptatã spre nord. Respirase lumina
aceea umbroasã, plinã de setea ei, pe care
el credea cã i-o poate potoli cu apã şi
atât. Acolo doar Luna mai lumina, asta când
se hotãra sã treacã pe acolo în rotirea ei
inegalã. Şi o stea micã şi strãlucitoare şi
nemişcatã pe cerul nopţii, îi spuseserã cã
este Steaua Nordului, iar ferestra casei
aceleia era îndreptatã spre nord şi nu ar
fi putut vedea altã stea. Dar frunza se
ofilea încet şi sigur, mai întâi de la
vârful acela ascuţit, devenind din ce în ce
mai galbui şi palid, apoi tot mai departe
pe suprafaţa ei cândva verde palid pentru
cã nu vãzuse miracolul adevãrat al luminii
Soarelui. Era o trecere a celulelor în
atomul elementelor, poate în atomul
atomului atomului, la micul infinit. E o
apocalipsã a frunzei, se gândi el, aşa cum
poate şi Steaua Nordului îşi are apocalipsa
ei... Dar toate sunt la locul lor şi numai
aşa cum trebuie sã fie. Sã zbor din lacrima
acestei frunze cuprinse de apocalipsã, e
calea spre cer, acasã, acolo...
O crucificare poartã mereu în ea
însãşi o Inviere. Iar atunci când iubeşti
sacrificiile se numesc dãruire purã.
Ca naivitatea de a crede.
Hai, vino şi zboarã cu mine, frunzã...
Micile detalii alcãtuiesc marele
întreg iar tu bucurã-te de trupul tãu,
pentru cã este felul prin care se exprimã
sufletul tãu.
Bucurã-te de lumea cea mare şi
frumoasã cum nu mai este alta acum, pentru
cã tu locuieşti în sufletul ei aşa cum
sufletul tãu s-a îmbrãcat în haina trupului
tãu.
Eşti doar o vibraţie finã asemenea
unei muzici. Muzica nu are formã. Este
lipsitã de materialitate pentru cã este
vibraţie purã, aşa cum eşti şi tu,
zburãtorule, ai înţeles asta. Şi dacã
trupul tãu se lasã sã pluteascã pe firul
nevãzut al vibraţiei acestei muzici fine,
atunci cu adevãrat poţi sã zbori sus de
tot, pânã la Soare...
O luminiţã ca o stea strãlucind din ce
în ce mai tare se apropie de tine, te cautã
numai pe tine, zburãtorule ce ţi-ai
nãscocit zborul şi aripile din tine însuţi.
De acum nu vei mai putea cãdea niciodatã.
Ştii ce spunea cineva care se numea Carlos
Castaneda ? Cã viaţa noastrã e o cãlãtorie
în infern şi cã ne întoarcem de acolo
ducând cu noi comori, iar una din comori
este Înţelegerea.
Te-ai temut de moarte, ca orice om.
Oare frunza aceea se teme de moarte, de
trecerea acolo, dincolo, cum spun ei ? Dar
Steaua Nordului ? Nu, desigur... Ai suferit
prin cãderea ta de sus, dar ai izbândit şi
acum ştii cã dacã timpul nu existã, atunci
nici moartea nu poate exista, cã toate se
leagã împreunã şi cã apocalipsele frunzei
sau ale stelei sunt doar freamãtul
neîncetat al Vieţii, ca o muzicã fãrã
sfârşit, cãlãtorind fãrã încetare pânã la
auzul care o cheamã.
Uite de ce, uneori, de la mari
distanţe, veneau tristeţi şi melancolii
fãrã motiv, asemenea norilor de ploaie, dar
strãine, aşa ţi se pãreau... Aducãtoare a
lacrimilor din nimic.
De fapt din uitare.
Hai, vino şi zboarã alãturi de mine
spre visul cel înalt.
