La căpătâiul ei şedem amorţiţi de nisipul
îngheţat,
Iar tu, pui de val împietrit in aşteptare,
Îmi spui...
Când seaca va izvorul veşniciei ei,
Atunci murim amândoi cu lumină-n ochi
Şi scântei în privire,
Şi iubire in sufletele şi-n viaţă blestem.
Când va cădea cerul
Albastrului, ochii tăi;
Atunci m-oi stinge şi eu
De durerea inimii uscate de amor,
Dar de va fii ca marea sa-şi azvârle
valurile peste noi,
De-a pururi peste timpuri,
Veşnic peste ale noastre tălpi zgâriate,
Atunci, iubito, să ne iubim în spumă şi
nisip,
Să ne iubim, frumoasa, valul meu,
Să ne iubim macabru, pe-un colţ de veşnicie!
|
