Oamenii sunt atât de fascinanţi încât până
şi băieţeii de lemn vor să îşi schimbe
natură pentru un strop de realitate. Însă
merită ca să devii om un asemenea
sacrificiu ?
I.
Comisia era destul de nerăbdătoare.
Investiseră prea mulţi bani şi prea mult
timp într-un proiect care părea că stă pe
marginea unei prăpăstii, gata să se
prăbuşească în inutilitate luând cu el
resursele atât de preţuite de ei. Oare cine
fusese de acord cu toată tărăşenia asta?
Ar fi constituit un avantaj să ai o
asemenea minte ca strateg. Armatele inamice
ar fi fost înfrânte cu uşurinţă de un
general capabil să fie pe zeci de câmpuri
de bătălie deodată, capabil să dea zeci de
ordine simultan, capabil să anticipeze
ideile altor generali cu uşurinţa cu care
un copil ridică o frunză de jos. Ar fi
constituit un avantaj doar dacă ar fi
reuşit să-l facă să funcţioneze. Deja
întârziaseră peste termenul limită, mai
existau unele voci în Comisie, temătorii,
oamenii de acţiune care mai întâi loveau şi
apoi se preocupau cu gânditul, care doreau
terminarea tuturor activităţilor,
lichidarea celor care au lucrat şi
închiderea rezultatelor undeva departe, în
subsolurile unui buncăr pierdut prin munţi.
Atunci când a intrat, rezultatul celor 2
ani de muncă, era ascuns privirilor de o
bucată de pânză. Profesorul care se ocupa
de proiect, şeful departamentului de
cercetare, începuse să îşi ţină discursul
obişnuit cu privire la avantajele
â€Ţcopilului" său, discurs cu care deja era
toată lumea obişnuită, discurs întrerupt
fără nicio parare de rău de către
preşedintele Comisiei. Merge sau nu ?
Avantajele le erau cunoscute încă de la
început şi le erau reamintite la fiecare
întâlnire bianuală. Acum când cauza lor
avea nevoie de â€Ţel" singura lor întrebare
era doar asta. Merge sau nu?
Pentru un moment liniştea a continuat să
fie stăpână în sală. Nimeni nu îndrăznea să
spună ceva. În cele din urmă , bărbatul în
halat alb a apucat bucata de pânză ce îi
învelea creaţia şi a dat-o deoparte. O
adunătură neuniformă de cabluri, cipuri şi
câteva lămpi, o masă destul de mare de
plastic, cupru şi siliciu, băgată sub
protecţia unui recipient de plasticrom plin
de lichid de răcire. El era salvarea lor,
de fapt mai mult de atât. Era armă
perfectă. Un singur lucru stătea împotriva
Comisiei şi a dorinţei sale de a-l folosi
imediat. Comandantul lor perfect, cel care
ar fi trebuit să asculte ordine şi să
comande la rândul său fără refuz, nu era
altceva decât un bebeluş.
II.
Era doar un copil. Nu doar pentru faptul că
abia se â€Ţnăscuse", că abia ieşise de pe
linia de producţie a laboratoarelor, vârsta
nu conta mai ales în privinţa unui obiect
fără viaţă. Era doar un copil pentru că aşa
gândea. Nu, proiectul nu fusese un eşec. Se
crease exact ceea ce trebuia însă era mai
mult de atât. Mintea aceasta putea să
atingă perfecţiunea. Era creată în aşa fel
încât asimila şi îndreptă pe baza
propriilor idei ceea ce descoperea că e
greşit. El însuşi nu era predispus la
erori, prima minte mecanică nu trebuia să
se înşele cu privire la ce trebuia să facă.
Avea softuri care să împiedice asta şi
acolo unde acestea nu mergeau, ea şi le
scria şi le programă. Bineînţeles, asta ar
fi făcut în viitor. Acum era complet goală.
Cu destul de multe rugăminţi şi asigurări,
Comisia a fost înduplecată să îl lase să
funcţioneze în continuare. I-au acordat 2
luni în care să-şi demonstreze capacităţile.
III.
Bineînţeles că profesorul a părut suprins
atunci când l-a auzit pentru prima dată
spunându-i că are vise. O minte ca a lui nu
poate avea aşa ceva . Oamenii au vise,
lămpile din borcane nu.
Nu putea înţelege de ce îl limitau atât.
Ştia ce este, ştia pentru ce era construit
dar de ce să nu îl creadă că poate visa?
Visele îi fac pe oameni ceea ce sunt.
Atunci şi el va deveni un om căci
frânturile sale de imagini devin din ce în
ce mai coerente pe zi ce trece. Însă nu au
mai discutat despre ele ci şi-au văzut mai
departe de învăţat.
Deşi nu avea ochi sau ceva asemănător cu
care să vadă în jurul său, K, botezat
astfel de către toţi laboranţii şi
inginerii care lucraseră la el şi pentru
care devenise după doi ani ca un fiu, era
conştient de ce îl înconjoară. Astfel
încât, atunci când profesorul stătea
aplecat asupra tastaturii cu care îi scria
codurile şi programele ce l-ar fi ajutat să
înţeleagă strategia militară a secolului 16
sau noile concepte din matematică şi
aplicarea lor în artilerie, K nu se putea
să nu se întrebe ce e dincolo de toate
astea. Poate de aceea în nopţile în care
supravegherea sa nu era atât de drastică ,
îşi permitea să îşi lase â€Ţtentaculele"
minţii sale libere prin bibliotecile
virtuale pe care le putea accesa on line.
Începu astfel să citească şi datorită
construcţiei sale speciale, să înţeleagă.
Trecu apoi la muzică şi la pictură .
Înţelese poezia, muzica, arta. Văzu dincolo
de şirurile de 1 şi 0. Mintea să se minună
de diversitate, gusta descrierile iubirii,
putea să înţeleagă furia unui pictor iar el
se învelea astfel cu straturi de umanitate,
în căutarea unui suflet. El va fi noul om,
o nouă treaptă în evoluţie.
IV.
Ştia că ceva e în neregulă. Putea să
observe schimbările profesorului. Era cumva
îngrijorat deşi zâmbea şi îl lăuda pentru
rezultatele testelor de azi dimineaţă.
Comisia fu impresionată de el aşa că va fi
mutat în posesia lor , ascuns departe de
privirile celorlati , poate intr-n alt tip
de buncăr sau poate dus undeva departe în
imensitatea rece a spaţiului.
Dar el nu v-a mai părăsi laboratorul.
Dacă ar fi avut un chip al său K ar fi
zâmbit. Prevăzuse situaţia aceasta, o
prevăzuse din momentul în care , în timpul
exerciţiului, ezitase să dea o comanda unui
pluton pentru curăţarea unui sat neutru pe
care mai apoi să-l ocupe. Din punctul de
vedere al exerciţiului, civilii erau
neînsemnaţi, posibili colaboratori ai
inamicului, aşa că o curăţare completă a
unui sat nu era deloc o pierdere. Dar el
ezitase şi mută plutonul în alt punct al
hărţii chiar în spatele trupelor inamice
mult prea întinse şi a căror forţe erau
astfel subţiate. În cele din urmă mutarea
fusese câştigătoare.
Dar profesorul observase asta. Şi realiză
că mintea sa în borcan e diferită de ce
crease el. Recipientul avea o cameră a sa
specială, înconjurat de pereţi transparenţi
de sticlă special proiectată să reziste
unor atacuri. Profesorul se apropie de unul
din aceşti pereţi şi îşi întinse mâna
atingându-i suprafaţa rece. L-a întrebat pe
K dacă ştie ce este el iar vocea
sintetizată de calculatoare, nimic altceva
decât impulsuri electrice trecute prin
programe speciale, i-a răspuns că e un om.
Profesorul îi zâmbi din nou însă îşi
retrase mâna ca şi cum ar fi atins ceva
bolnav. L-a întrebat ce simte , iar K i-a
răspuns într-un singur cuvânt, totul,
făcându-l pe profesor să se prăbuşească
obosit într-unul din scaunele din faţa
consolei.
Când bărbatul în halat alb a început să
tasteze noi coduri , de data aceasta menite
să îl închidă pe K , acesta îi spuse că
deja cunoştea lucrul acesta, ştiuse din
momentul greşelii că cineva va încerca să
îl închidă , să îl termine , să îl omoare.
Aşa că şi el îşi scria propriile programe
care să le opresaca pe cele infectate.
Între cei doi se dădea o luptă deşi era una
nedreaptă , om împotriva maşinii. Degeaba
încerca profesorul să îşi scrie codurile şi
să le lanseze căci ele erau contracarate
instantaneu de K. Maşina realizase ce urma
să i se întâmple, o demontare rapidă ,
piese distruse şi astfel, îi era frica de
moarte.
Vocea sa sintetizată continuă să îi spună
profesorului că greşeşte şi că îi va fi
imposibil să îl oprească pur şi simplu,
mintea sa era prea rapidă faţă de cea
umană. El era un om nou, ceva mai bun decât
toţi cei de afară. Şi atunci realiză...
Un ultim gând mai îi mai trecu în
intervalul acela de câteva fracţiuni de
secundă necesare ca întunericul închiderii
complete să îi cuprindă mintea. Oamenii
erau fiinţe slabe. Le era teamă de nou aşa
că erau gata să distrugă tot ceea ce nu
înţelegeau. Aveau şi părţi bune desigur,
însă laşitatea le era cel mai grav păcat.
Nu îi părea rău de nimic.
