I
Ştia că astăzi nu era o zi bună pentru a
ieşi în larg. Pur şi simplu ceva îi spusese
atunci când a deschis ochii de dimineaţă, să
nu cumva să iasă în larg. Erau zile bune şi
zile mai puţin bune însă ziua de astăzi era
în mod sigur o zi rea. Şi totuşi uite-l
aici, chinuindu-se cu un amărât de năvod ce
pare că s-a încurcat iar; oricât de mult ar
fi încercat să le aşeze cât mai bine atunci
când le aruncă pe podeaua bărcii, ele
sfârşeau încurcate, iar el pierdea încă o
jumătate de oră.
Acelaşi avertisment reveni şi în drum spre
ţărm. Deşi era în plină vară, uliţele
satului erau învăluite de o ceaţă deasă,
păstoasa, ce părea că se ridicase din lac.
Doar când soarele a răsărit, ea a dispărut,
lăsând ultima bucată din sat, vârful
clopotniţei, să se piardă în zare. Era prea
târziu să se mai întoarcă acum.
Sava însă nu era genul de om care să se lase
atât de uşor pradă fricii. Dimineaţă mătură
gândurile acestea cu o melodie pe care o
auzise la cârciuma din sat iar în barcă,
ridică ştergarul de pe coşul cu mâncare şi
se înfrupta din sticla de rachiu.
Lacul era prea liniştit însă. Partea asta de
lac mai ales. Prin sat circulau poveşti cum
că suprafaţa calmă a apei ascunde şi
altceva. Mulţi dintre pescarii mai bătrâni
povesteau iarna prin cârciumi fel de fel de
isprăvi, unii despre făpturi minunate ce
trăiau aici, pierdute de ochii lumii, alţii
despre spirite rău voitoare. Sava chiar
fusese martorul puterii apelor. Cu mult timp
în urmă, văzuse pe deasupra apei un cârd de
păsări ciudate ce păreau că se luptă între
ele. Erau atât de departe şi de sus pe cer
încât i se păreau că nişte puncte negre însă
sunetele pe care le făceau, ca nişte ţipete,
erau vii în urechile sale. Metal lovind
metalul şi apoi una din păsări dispărând
într-un glob de foc. Cerul se liniştise
imediat iar Sava, mânat de curiozitate, a
încercat să vâslească până unde credea el că
a văzut â€Ţpasărea măiastră" prăbuşindu-se.
Însă apa era calmă, nimic nu plutea la
suprafaţă, nimic nu părea să amintească de
luptă de deasupra. Numai aerul din jur părea
atât de... de... era înţepător, ridicându-i
părul în cap lui Sava, făcându-i
încheieturile mâinilor şi picioarelor să-l
doară. Sava vâsli cât putu de repede înspre
mal, cuprins de un tremur pe care nici în
faţa tunurilor de mai târziu nu îl regăsi.
Ziua de astăzi părea o zi ca aceea.
Ar fi vrut să mai aibă cu cine schimba o
vorbă, deşi de obicei ura compania altora
atunci când se ducea la pescuit. Dar astăzi
ar fi făcut o excepţie. Reuşind să descurce
plasele îşi scutură din minte toate ideile
astea prosteşti şi, privind cu un zâmbet
şmecheresc imaginea sa din lac, îşi spune că
astăzi e o zi ca oricare alta iar Ea nu o să
îi facă nimic. Fluierând cântecul de la
cârciumă, Sava îşi întinde năvodul.
II
Deşi restul lacului era liniştit iar cerul
de deasupra era de un albastru pur, ceva
statea în drumul lui Sava. În mijloc,
plutind la câteva palme deasupra apei, pare
a sta proptit un nor gri. Îl atrăgea pe Sava
înspre el, oricât de mult ar fi încercat să
vâslească să se depărteze. Orice ar fi
făcut, Sava ajungea în faţa norului; orice
direcţie ar fi luat, barca lui era adusă în
faţa ciudăţeniei. De parcă ar fi fost
hipnotizat pescarul aruncă şi ultima bucată
de năvod în apă şi începu apoi să vâslească
chiar în interiorul norului. Lemnul bărcii
se împotrivea, scârţâia, ţipa, fiecare
firicel din hainele sale părea gata să se
rupă iar coşul şi sticla din el erau deja
sparte şi sfărâmate în mii de bucăţi fine.
Şi atunci Sava îl văzu.
Înconjurat de o lumină orbitoare, la câţiva
paşi în faţa bărbatului, stătea un copil.
Credea că e un copil căci abia îl putea
distinge cu ochii pe jumătate închişi. Sava
s-a cutremurat. Nu era ca nimic altceva de
pe faţa pământului, ştia asta, simţea asta
în fiecare părticică din trupul său. Şi a
căzut cu faţa în fundul bărcii, recunoscând
că dincolo nu poate sta decât Divinitatea în
persoană, rugându-se cu lacrimi mari să fie
iertat. Însă Vocea îi porunci altceva:
- Eu sunt Alfa şi Omega, Cel ce este, Cel ce
era şi Cel ce vine, Cel dintâi şi Cel de pe
urmă, Începutul şi Sfârşitul! Sava, îmi vei
construi o Casă. Şi vei aduce în ea toţi
copii şi vă veţi ruga căci cei mici Mă au în
inimile lor. Şi îi veţi alege căpetenii şi
îi veţi asculta căci prin gurile lor Îmi voi
trimite Harul şi totul va fi bine. Şi astfel
vă veţi pregăti de Împărăţia Cerurilor.
Auzitu-M-ai Sava?
- Da Doamne... dar de ce eu? Doamne, sunt
nevrednic... nu sunt eu cel care să-ţi
transmită vorbele oamenilor din sat.
- Aşa am poruncit Eu! Îţi voi lăsa semnul
Meu iar oamenii te vor crede. Iată, vei avea
părul capului tău şi părul obrazului tău
albe ca zăpada, semn că pe tine te-am ales.
Ascultă-Mă Sava şi fă întocmai cum ţi-am
poruncit!
Leşinul veni imediat.
III
A ajuns cu greu înapoi în sat. Tremura tot.
Abia mai putea să păşească normal pe uliţe.
Primul lucru pe care l-a făcut a fost să se
ducă la biserică. A trecut uşor prin porţile
încuiate, lacătele sfărâmându-se mai înainte
ca el să ajungă în fata lor. S-a urcat apoi
în turla şi a început să tragă clopotul. Un
tânguit prelung ca acelea în vreme de
primejdie, incendiu sau hoţi la cherhanale.
Însă lumea trebuia să vină. Trebuia să îl
asculte.
Când cei din sat şi-au dat seama că nu e
niciun pericol si că Sava e cel care i-a
deranjat, au crezut că pescarul singuratic a
înnebunit. Abia pe urmă l-au văzut cu totii
schimbat. Preotul, primarul, jandarmul de
acolo, cu toţi au depus mărturie mai târziu
că Sava semăna cu unul din profeţii pictaţi
pe pereţii bisericii. Când preotul satului
i-a văzut chipul luminos a vrut să i se
închine crezând că Moise proorocul se
coborâse de pe perete gata să ameninţe cu
pedeapsa divină pe cei care se închinau acum
la un nou viţel de aur.
Când Sava le-a spus porunca divină mai toţi
au râs. Îi ştiau viaţa de dinainte a
pescarului, beţiile şi curvele cu care
umblase. De ce să i se fi arătat Dumnezeu
tocmai lui? Însă cu totii au văzut ceva
schimbat în ochii lui. Poate că spunea
adevărul. Nimeni nu a mai vrut să plece în
larg în ziua următoare însă. Nu au mai vrut
dar nici nu au putut căci satul era învelit
de o ceată atât de deasă încât abia de
puteau zări la câţiva paşi. Erau forţaţi
cumva să stea închis în casele lor şi să se
gândească. Între timp Sava nu mai contenea
să proorocească. Nepăsător, se plimba pe
uliţele satului strigand porunca lui
Dumnezeu şi promiţându-le Împărăţia
Cerurilor. Pentru o veşnicie în Paradis
copii trebuiau lăsaţi să vină cu el.
Când cei mici au început să se poarte şi ei
ciudat, cântând ceea ce păreau a fi psalmi,
comportându-se ca nişte preoţi, una câte
una, mamele au fost de acord. Cu totii au
pus umărul la noua construcţie. Satul fusese
cuprins de frenezie, bătrâni şi tineri
cărând lemne, făcând chirpici şi ridicând
ziduri, acoperind cu stuf. La o săptămână,
noua biserică fu gata.
Au intrat cu toţii. Părinţii şi restul
adulţilor stăteau cuminţi şi pioşi în faţa
uşilor altarului în care 4 băieţi îmbrăcaţi
în straie asemănătoare cu cele ale unor
episcopi, ţineau o nouă Liturghie în care
nouă Casă era sfinţită. Şi apoi s-a întâmplat.
Exact atunci când unul dintre băieţi rostea
rugăciunea Prefacerii Darurilor, â€ŢLuaţi,
mâncaţi, acesta este trupul meu...", un
trăsnet a lovit crucea din vârful bisericii.
Nimeni nu şi-a dat seama cât de repede a
fost totul cuprins de flăcări. Sava şi
adulţii au reuşit să se învălmăşească afară
însă nici urmă de copii căci aceştia încă
îşi mai urmau jocul Liturgic. Câţiva dintre
bărbaţi au încercat să între să îi scoată
afară însă grinzile care se prăbuşeau în
flăcări, i-au prins şi pe ei înăuntru.
Curând ţipetele celor dinăuntru s-au stins
în vâlvătăile din ce în ce mai mari. Lui
Sava nu îi venea să creadă. Era o pedeapsă
divină, striga la rândul său vechiul preot.
Se lăsaseră amăgiţi de Sava, un beţivan, un
desfrânat şi-au dat copii pe mâna lui şi
l-au hulit pe Dumnezeu, iar El îi
pedepseşte. Se cere căinţă acum. Se cere ca
Sava să piară şi el pentru ce a făcut. Însă
Sava nu se mai afla între ei.
IV.
Era imposibil. Sava îl văzuse pe Dumnezeu,
Dumnezeu îi vorbise şi îi poruncise să facă
astfel. De ce Dumnezeu l-ar fi pedepsit?
Ştia că va muri, ştia că sătenii îl vor
ucide pentru copii şi soţii morţi în
incendiu şi era de acord cu asta. Nu
înţelegea de ce divinitatea se arătase
astfel cu el.
Înlăcrimat se pierdu în fumul des şi fugi
înspre mal şi înspre bărcuţa sa. Avea nevoie
de nişte răspunsuri mai înainte şi ştia de
unde să le ceară. Nu îi păsa că afară cerul
era plumburiu şi că pe lac se stârnise o
furtună. Nu îi pasă decât de copii morţi.
Ceva îl împiedica să vâslească. Simţea
lopeţile grele. Ceva sau cineva nu îl vroia
aici, însă Sava mergea mai departe către
norul de pe mijlocul lacului ce apăruse din nou.
- De ce? Strigă el. Cum poţi fi atât de
crud, de rău, de meschin? Trebuia să mă fi
pedepsit pe mine! Eu am fost cel păcătos! De
ce i-ai pedepsit şi pe ei? Cu ce au fost
vinovaţi copii? Tu nu eşti divinitatea, nu
eşti bun, nu eşti milostiv. Eşti viclean, nu
zeu ci demon! Renunţ la tine! Te blestem!
Hai, trazneste-mă şi pe mine, căci eşti mai
rău decât un copil! Nu ştii ce vrei. Sau
ştii şi faci pe dos. Greşeşti şi îţi acoperi
greşelile spunând altceva! Minţi! Acum îţi
ascunzi chipul de noi şi te porţi de parcă
ai fi un judecător corect când nu faci
altceva decât să minţi şi să înşeli! strigă
Sava către cerul acoperit.
În faţa natura se revoltă şi ea, un val
uriaş ridicându-se şi venind pregătit să
sfărâme şi să înghită creatura proastă ce o
sfida. Privind valul, Sava realiză totul. Ce
văzuse prima dată nu fusese divinitatea,
fusese opusul ei. Îi întinse o capcană, îşi
întinse năvoadele iar el căzuse direct în
ea, trăgând după sine şi pe ceilalţi.
Trăsnetul fusese semnul divin. Trăsnetul
fusese îndreptăţit căci din cauza lui,
Dumnezeu murea bucată cu bucata în sufletele
sătenilor, înlocuit. Iar Lui nu îi convenea
asta. Pentru o clipă Sava se cutremură când
realiză cât de aproape e acum de Divin, în
sfârşit Il găsise. Dar apoi îşi spuse că
acum era prea târziu. Căzuse în capcană şi
în loc să fie salvat era pedepsit. Sau poate
că asta era salvarea lui din ispită.
