Fragmente
Petiţie către vremurile odioase
Eu de la naţionalizarea si etatizarea
băncilor 47-48 până azi
Bună ziua
Mă numesc Sorin Andreica şi ar fi o întreagă
istorie despre mine de la naţionalizarea şi
etatizarea băncilor 1947-1948 până azi
(naţionalizare=etatizare) mai ales că
tinerii sunt interesaţi de perioada odioasă
şi trebuie să ştie, nici eu nu mă consider
bătrân ca am doar 44 de ani.
Vreau să respect proporţiile între suferinţa
foştilor deţinuţi politici şi a
descendenţilor, a acelora care nu au avut
origine socială sănătoasă şi care au avut
partea lor de suferinţă cu toate că
zăbrelele noastre erau afară, în aer liber.
Cei ce cred în esenţa cu ochii înlăcrimaţi,
cu stăpâniri de sine, mai dau câte o pagină
din cartea vieţii a tinereţilor pierdute.
Aceşti sfinţi mai înalţi decât istoria (mai
înalţi decât istoria-cum bine zicea
cineva)sunt şi vor fi pilonii neamului
românesc.
Bunicii mei au fost oameni înstăriţi au
avut: pământ, o fabrică de cherestea, o
batoză, un cazan de fiert ţuică şi o
gospodărie cu de toate până în noaptea ce a
nimicit toată munca şi sacrificiile făcute
de neamul meu prin actul de naţionalizare,
legea odioasă nr.119 din 11 iunie 1948
urmată de celelalte legi şi decrete.
1.Maşinile morţii
Îi tot aduna şi-i ducea la poliţia oraşului
Viseu de Sus. Bunicul aflase de
stigmatizare, oprobriul public şi legarea în
lanţuri iar noaptea în care s-a pregătit
arestarea de la centru a gospodarilor nu l-
au putut lua prin surprindere că era un om
iute de picior. Ştiind că sunt pe urmele lui
era tot timpul într-o stare de hăituială.
Sunetul de alarmă ce se declanşa în sufletul
înveninat de prigoană şi mereu în alertă era
dat de câinele bunicilor mei care adevereste
proverbul că este cel mai bun prieten al
omului. Acest semnal de alarmă cu ticăitul
sau lătratul era dat de fiecare dată când se
apropiau cei ce cu ură faţă de neamul meu
vroiau să-l lege pe bunicul.
Înarmat cu o cergă(pătura de lână) de
dimensiuni cât o lungime şi 2 lăţimi de om,
sărea peste geamul dinspre apus luând-o la
goană încăpuit (speriat) pe munţi şi prin
păduri pe unde avea locuri, unde dormea în
frig sub pătura frunzelor din pădure iar
uneori se mai ascundea cu frică la o căsuţă
şi un grajd unde vara cosea fănul. Fiind mai
tot timpul dispărut iar bunica neavând nici
un semn de la el s-a interesat pe la jandari
crezând că-i prins. Răspunsul plin de ură,
fiind dominaţi de îndârjeala îndoctrinată a
luptei de clasă a fost "unde-i banditul că
scot pistolul din sertar şi-l impuşc". Într-
o noapte cei ce cu ură faţă de munca
bunicilor şi străbunicilor mei l-au şomat şi
arestat pentru simplul fapt că era un om
gospodar.
La somaţie bunicul le-a răspuns blajin că nu
trebuie să-l lege ca se duce el singur. Aşa
a ajuns să fie închis la miliţia (acum
poliţie) din oraşul ce se afla în apropiere.
Aflând bunica că-i arestat, degrabă s-a dus
la un avocat foarte bun prieten de familie
cu bunicii mei. Acest om şi-a riscat viaţa,
cariera şi familia (care mai târziu
prigonita fiind a luat drumul pribegiei, o
parte prin capitală iar o parte pe pământuri
străine prin America) Înarmat cu înscrisuri
de pe la judecătoria Vişeu şi cu un întreg
arsenal avocăţesc încearcă să-l elibereze.
În acest răstimp bunicul încarcerat fiind
întâlneşte o cunoştinţă care era vizitiu la
jandari. Cocisul(vizitiul) reuşeşte să-i
spună că o să vină după el de pe la giudeţ
cu maşini şi o să-l ducă, iar că pe cei care
i-au dus înainte n-au mai ajuns la Baia-Mare
pentru că i-au împuşcat pe câmpuri. Cocisul
om de treabă şi cunoscându-l îi spune că
atunci când o să apară o să-l scoată prin
ocolul (perimetrul sediului) miliţiei la
munca şi o să-l ascundă. Maşinile morţii nu
s-au lăsat aşteptate, cocisul se ţine de
promisiune şi-l ascunde sub o calească plină
cu gunoi,care era confiscata şi transformată
în remorcă de ura luptei de clasă. Nu ştiu
cum dar maşinile nu mai aşteaptă (probabil
or fi fost pline cu alţi gospodari sau
duşmani de clasă) şi pleacă urmând ca să-l
ia data viitoare. Învoindu-se cu cei de pe
la miliţie împreună cu cocişul care-i minte
este încarcerat din nou aşteptând speriat şi
foarte supărat întoarcerea maşinilor morţii.
Ce putea oare să fie în sufletul său ştiind
că urma să-l împuşte.
Bunica era aproape tot timpul la avocat
acasă insistând şi rugându-l să grăbească
lucrurile. Apărătorul reuşeşte să pornească
judecata şi după numeroase declaraţii
reuşeşte să-l scoată printr-o hotărâre
judecătorească. Îmi povestea bunica că
atunci când l-a aşteptat la uşa postului de
miliţie era alb ca varul, cu ochii adânciţi
în orbite sclipind de bucurie şi cu bocancii
fără şireturi neştiind cum să iasă mai
repede. De bucuria efemeră bunica i-a dat
celui ce păzea poarta o bucată întreagă de
slănină. (vă daţi seama ce foamete era în
acea perioadă şi care era moneda de schimb)
Fabrica era ocupată şi păzită de securişti
care nu le permiteau nici măcar să se
apropie de ea. Pentru bunici începuse
urmărirea, o altfel de urmărire, care să
ducă la arestarea lui din nou şi să ajungă
să-l ia maşinile morţii. Era hăituit şi
urmărit tot timpul cu cine vorbeşte unde se
duce şi ce face, văzând acestea bunicul mai
mult era fugit, ascunzându-se. Foloasele
muncii bunicilor şi străbunicilor mei le-au
tras comuniştii până în 1962 când fabrica a
fost o parte mutată şi alta demolată.
Bunica îmi povestea că înainte de
naţionalizarea şi etatizarea băncilor 47-48
au dus-o greu, îmi zicea că atunci când
trebuia să dea cotele au încărcat şi
transportat la gara o căruţă plină de
cereale, dar îi mai lipseau câteva kilograme
şi ce să vezi au venit de i-au confiscat de
prin casă. Prin alte părţi mi-au povestit că
intrau şi luau tot, nu le mai lăsa nimic din
toată truda de o vară. Comuniştii erau
adevăraţii "Jupuitu" a lui Moromete în
perioada cotelor. Toată viaţa lor a fost un
chin şi o vrajbă cu prigoana comunistă.
Bunicii mei nu au reuşit să aibe lumina în
casă decât prin anii 80-85 iar televizor de
abia în anii 90, după revoluţie. Mătuşa mea
nu era primită la şcoli pe motiv că nu are
origine socială sănătoasa iar părinţii mei
au dus-o greu. Bine , veţi spune dvs. ca şi
alţii au dus-o tot aşa, dar acum cred că
toate convergeau spre o victorie finală a
perversităţii comunismului. Câte şi mai câte
pătimiri datorate perversităţilor vremurilor
care începeau să fie din ce în ce mai
odioase şi elaborate de o inteligentă
împrumutată de pe nu ştiu unde care
înlocuiau închisorile comuniste.
