Ai deschis uşa apăsând tare pe clanţa, ca de
obicei…Fierul tare a scarţâit asurzitor şi-a
tresărit crinul din glastră, tremurându-şi
apa statută spre mine.
-Ce vrei? Ai venit să-mi ceri iar 5 lei de
bilet?
-Nu, ai spus roşind, nu de asta am venit. Am
văzut lumina din dormitor şi m-am gândit că
nu te-ai culcat inca...Voiam....
-Ce? 10 lei? De data asta îţi iei bilet
dus-intors?
Ai tăcut.
Nu te priveam. Aveam gândurile intoarse de
la tine, plecaseră spre sicriul din mijlocul
camerei pe care-l vegheam de ieri, ghemuită
în vârful fotoliului, cu ochii ţintă la cana
de pământ goala aşezată cumva dedesubt.
Murise cu o zi înainte, imediat după orele
de program, parca aşteptase cuminte să nu
deranjeze pe nimeni din traseul zilnic,
inconfundabil –casă, muncă, trafic,
casă...Murise la 16,30, calculat, da, ieşise
toată lumea de la muncă, se îndreptau in şir
spre casă, zâmbind a lene şi a somn. Murise
luni, ca o trecere organizată în detaliu
pentru el şi nefirească pentru noi.
Tu nu l-ai văzut. Tu nu l-ai văzut că
murise, de fapt, pentru noi, să plecăm mai
departe în săptămâna nouă mai eliberaţi de o
povară. Luni, după program, eram pregătiţi
să ne ocupăm de moarte.
..........................................................................................................................................................
Dimineaţă te-am privit cum iţi tragi grăbit
tricoul şi îmbraci invers pantalonii de doc.
Strigam fără vorbe, strigam cu toate
gândurile încă adormite...o sa plouă din
cauza ta, o să aduci ploaia peste mine
pentru că nu poţi fi atent cum te-mbraci şi
te urăsc dimineaţa, te urăsc ca nu eşti
atent la nimic şi mergi mecanic prin casă,
te urăsc pentru că nu te mai iubesc...dar
n-auzeai gandurile mele, preocupat de cum e
vremea la Galaţi azi şi câti kilometri poţi
să mergi cu 15 litri de benzină...
M-am ridicat in cot şi te-am privit, eşti
urât dimineaţa când vine cald soarele prin
fereastră, eşti zbârcit pe obraji şi ai
gândurile fleşcăite, nu-ţi strălucesc ochii
şi nu ştii să te uiţi în oglindă.
-Pleci? Te-am intrebat cu o diplomaţie
incredibilă pentru ora 5, când de fapt aş fi
vrut să te intreb te mai întorci?, dar am
realizat că mintea mea era încă prizoniera
Lui, visul răsărit de nicăieri după ora 2,
după ce-am mâncat ciocolată şi-un biscuit cu
ovăz şi-am schimbat canalul la filme
interzise ca să mă eliberez de energia
sexuală acumulată în nopţile dormite lângă tine.
Atunci a venit El, sălbatic, m-a avut
pasional şi fără urmă de romantism, m-a
abandonat tremurând de plăcere în sute de
alte vise ce-au urmat, nu m-a sărutat şi nu
s-a uitat înapoi, m-a avut şi şi-a văzut de
drum.
- Mă întorc diseară, mi-ai răspuns la
întrebarea nerostită, scuzându-te parcă
pentru că nu ştii cum să dispari în linişte.
-Îhi....drum bun...am mai şoptit si-am lăsat
cotul să se odihnească flexat pe lângă corp,
iar eu m-am ascuns iar în spatele pleoapelor
închise, chemându-l pe El, încă o dată
şi-ncă o dată....
..........................................................................................................................................................
Când m-au sunat să-mi spună c-a murit eram
la barieră. Aşteptam cuminte în randul
oamenilorcemergacasadupaprogramlunea să
treaca trenul şi să ne reluam existenţa de
trafic încrâncenat şi nervos. A murit?
Adica...cum? Era acolo, respirand, jumate
viu, incapabil să vorbeasca, incapabil să
înghită, era viu, adică horcăia încă, cum să
moara aşa, pur şi simplu? Şi eu...eu sunt
aici, în rândul
oamenilorcemergacasadupăprogramlunea şi mai
am până ajung, da, vin, să nu plece
nicăieri, să mă aştepte că vin acum, a, a
murit, da, n-o să plece, am înţeles, vin....
Era tot acolo, în pat, era tot el, cu
acelaşi maieu alb şi pantaloni rosii, cu
aceleaşi mâini scheletice şi piele uscata,
descuamata, era el...M-am apropiat de pat să
nu-i tulbur somnul, să-l mai văd puţin aşa
cum era dimineaţă, dar ai venit şi-ai apăsat
pe clanţă tare, ca de obicei, şi-a jeluit
uşa cu glas scrâşnit de fier şi el a plecat
înainte, s-a ridicat şi-a plecat ca o umbră,
lăsându-mă mirată lângă patul unde dimineaţă
era viu.
Un domn în blugi şi cu bisturiu i-a crestat
pieptul ca să-l facă un mort ca lumea, drept
şi fără burtă, îmbrăcat în costum şi strâns
cu cravata veche de 30 de ani. Şi l-a aşezat
pe masă în mijlocul camerei, să-i veghem
trecerea pe lumea cealalta...
Ce lume? Ce trecere? Ce vreţi de la mine? E
luni azi şi mâine e marţi şi am întâlniri şi
trebuie să ma întorc de la serviciu pe la
barieră şi nu înţeleg de ce stau aici cu
ochii pironiţi în cana asta care...cine-a
pus-o aici? Şi-acolo pe masă cine e?
- E taică-tu, fată, Dumnezeu să-l
ierte....să iei colaci cu capete şi sarmale
de post şi să prinzi prosoapele de cruce că
se dau prosoape şi batiste şi să-i luaţi
pălărie şi verghetă de alamă că i-o fură ăia
la groapa....şi ai grijă că tre să vină popa
să-i zică stâlpii şi n-ai întins steagul şi
unde e groapa?
Şi tu stăteai acolo, în mijlocul camerei
şi-mi ziceai ceva de bilet.
- Îţi dau 10 lei să-ţi iei bilet dus-intors?
Te-am întrebat iar pentru că nu mai ştiam ce
spuneai şi colacii nu voiau să intre în
groapă şi steagul nu zicea stâlpii şi popa
nu era de alamă.
- Nu, ma întorc diseara, mi-ai răspuns deja
stresat că până la Galaţi nu poţi s-ajungi
cu pălăria...sau era batista? Nu-mi mai
amintesc...
- De ce? Ţi-am şoptit cu curajul pe care mi
l-a dat veghea in capul fotoliului incomod
de ieri, luni, după program. De ce te mai
intorci?
Dar nu m-ai auzit. Oricum nu m-auzi. Nu ştiu
dacă am vorbit atunci, daca n-am strigat din
toate puterile să pleci, să mă laşi acolo,
cu sicriul şi cu visul meu. Tu n-ai murit.
Tu respiri şi vorbeşti şi îţi pui pantalonii
pe dos, iar el e acolo, ciopârţit şi
strangulat cu cravata şi nu mai vorbeşte cu
mine şi nu deschide ochii să-mi zică ce să
fac acum. Şi eu până la urmă de unde găsesc
steag de alamă să-i pun în deget şi de ce
groapa n-are capete?
..........................................................................................................................................................
Miercuri plouă torenţial. Plouă cu şiroaie
care ne udă până la piele şi face ca mersul
până la groapă – pe care până la urmă am
reuşit s-o învăţ să spună stâlpii – să fie
un imens joc de-a cum să-ţi conduci
părintele pe ultimul drum fără să-l scapi în
mocirlă.
Suntem învingători într-un final dar nu
înaintăm prea mult prin cimintir pentru că
ăştia n-au pus bărci la şosea şi apa ne
ajunge până la oase şi nu ştiu dacă-i apa
sau tu, dar cineva imi spune de-un bilet la
Galaţi.
Te-ai întors iar ca să mă priveşti zbârcit
din mijlocul camerei, fără să ştii cum să
vii mai aproape sau să pleci, agăţat de-o
iluzie veche pe care eu, în graba
parastasului, am scuturat-o de praf şi s-a
destrămat.
Acum iluzia vieţii noastre e doar o pânză
zdrenţuită prin care se mai văd din loc în
loc nişte resturi de gând, nu-mi dau seama
dacă e gândul meu sau al tău. Şi nu ştiu cum
să merg mai departe de groapa din cimintir
unde l-am părăsit pe tata în
miercureacuploaietorenţială fără să mă pot
apropia să-i sărut ultima dată fruntea
îngheţată.
Tu eşti viu. Respiri şi te mişti haotic în
universul meu încremenit. E miercuri iar şi
nu plouă. E vreme de îngropăciune dar nu mai
am un mort să-l duc la cimintir.
23 august 2010
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Moartea traita zi de zi de femeia inca vie este adevarata drama care nu se inscrie in firesc si normalitate, la aceasta se adauga autmatismul si inregimentarea in programul de munca zilnic intregind cu varf si indesat un cosmar al realitatii.
Cu toata aiureala de obiceiuri care fac moartea tatalui mai grea decat este, principala moarte care doare este cea traita de femeie in umbra barbatului care nu o zareste. Moartea tatalui se inscrie in durerile ce trebuiesc traite in limita firescului, moa
Reusesti sa pui anumite stari pe tapet, cu atata simplitate, incat pe mine una m-a surprins abilitatea asta a ta, desi e un subiect morbid la prima vedere,ma fascineaza cum ai reusit sa descrii amestecul acelor stari si ganduri cu faptele in sine.
