Mi-am scos azi la plimbare gândul cel
cuminte prin grădina de la Herăstrău. Îl
priponisem în lesă de argint şi i-am legat o
fundă, neagră, pentru că sunt încă în doliu
şi nu mi se părea correct să se bucure de ce
vede in parc.
Pe aleile întunecate sunt oameni care târăsc
în lesă gânduri de toate culorile. Unele
sunt mici, abia iţite din frământarea
nopţii, ganduri premature ce abia respiră
libere, forţate să se plimbe la pas prin
parc. Altele sunt gânduri bătrâne, albite de
frământări şi de vesnica problema a
pensiilor mult prea mici. Sunt ganduri cu
aroma de noapte fierbinte abia incheiata,
care n-au parasit inca moliciunea placuta a
asternuturilor, ganduri feminine care-si
retuseaza machiajul in drumul grabit spre birou.
Sunt si ganduri virile, abia iesite de sub
dus, parfumate cu apa de colonie din belsug
si stranse in blugi albastri, mulati pe fund
si coapse. Acestea din urma pasesc alene pe
alei, cu un zambet fugar uitat pe chip,
nostalgice sau invingatoare, rememorand cu
placere asternuturile noptii ce a trecut.
Gandul meu e cuminte in lesa lui de argint,
merge la pas o data cu mine, iar eu il tin
foarte aproape ca nu cumva, furat de
peisajul celorlalte ganduri colorate si
grabite, sa-l ratacesc pe alei. Suntem
destul de tacuti amandoi in plimbarea
noastra matinala, ne bucuram de o clipa de
liniste si de avantajul unei dimineti in
care nu te grabesti nicaieri si nu vii de
niciunde.
Azi am ales sa scot la plimbare unul din
gandurile cele mai napastuite:gandul la
tine. Este cel mai oropsit pentru ca, in mod
normal, il incui undeva intr-un sertar plin
de praf si ascund cheia in buzunarul rupt al
gentii. Si asta ca nu cumva sa vada lumina
zilei in timpul saptamanii.
Sambata dimineata insa, ii pun lesa de
argint si funda de doliu si-l scot la
plimbare in parc. Doar 15 minute, sambata de
sambata, ca sa ia aer si sa vada cum se
comporta oamenii obisnuiti. Cu ganduri
colorate, stralucitoare, pe care le plimba
la vedere, fara teama de lumina.
Doar eu ma ascund si aleg pentru plimbare
aleile intunecoase, pentru ca gandul meu la
tine nu e nici colorat, nici stralucitor,
nici fericit, nici visator. E un gand mic si
prafuit de-atata stat in sertarul sufeltului
meu si-a obosit in asa hal incat nici macar
nu mai stie sa se uite in jurul sau.
De fiecare data trebuie sa-i povestesc ce se
intampla pe alei, sa-i descriu parfumurile
diminetii, sa-l ghidez sa nu se impiedice de
vreo radacina de copac crescuta prin asfalt.
Iar el, nerecunoscatorul, nu-mi spune decat
aceeasi poveste pentru care va mai fi
pedepsit inca o saptamana: imi vorbeste de tine.
Azi i-am permis in cele din urma sa
vorbeasca mai tare. E galagie in parc, niste
ganduri tinere au pornit un meci de fotbal
dis-de-dimineata si galeria tipa din toate
puterile. Eu pasesc alaturi de gandul meu,
intr-o lesa de argint cu funda neagra,
incet, pas cu pas, secunda cu secunda...si
ma gandesc la saptamana ce va urma, intr-un
sertar intunecos si prafuit.
La cit ma pricep eu,nu prea bine,cred ca esti un talent poetic minunat...gindul tau e un gind de rasa si elibereaza-l din lesa...da-i libertatea sa zideasca!
