Stãteam la masã, în faţa unei cafele, aşteptându-l pe Mihai. Trebuia sã-i returnez nişte bani, erau câteva sute de euro, trebuia sã fac asta de ceva timp, dar abia acum reuşisem sã îi strâng... Ingratã condiţia asta de scriitor, cel puţin acum şi cel puţin aici... Nu poţi trãi din ea, trebuie sã faci obligatoriu şi altceva ca sã ai o viaţã decentã...
Mi se pare cã a devenit prea complicatã viaţa de la un timp... Sau poate cã îmbãtrânesc şi simt nevoia unor reflecţii...
Îmi trebuie şi un subiect â€ţtareâ€, pentru urmãtoarea mea carte, poate aceasta va fi CARTEA, adevãrata carte...
Oamenii vor poveşti frumoase, poate şi pentru a compensa mai mult sau mai puţin cenuşiul unei vieţi anonime...
Paradoxal este cã pe mine tocmai asta mã atrage, acest anonimat... Şi gãsesc aici şi puţin orgoliu â€" acela de a face dintr-un oarecare, dintr-o persoanã pe care o întâlneşti aiurea în tramvai, din şoferul din taxiul care te-a dus dimineaţã la serviciu, din colega de birou, din vecinul de la parter, un personaj... Sã-l desprinzi dintr-o masã de umbre şi sã îi dai strãlucire pe nişte pagini...
De pildã cele douã femei, de la masa aflatã în faţa mea, dar într-un colţ al terasei unde stau şi beau cafeaua asta, aşteptându-l pe Mihai... Aceste douã femei ar putea fi foarte bine eroinele viitoarei mele cãrţi...
Una din ele, îmbrãcatã în pantaloni scurţi şi un fel de ie, de culori prãfoase, care îi dãdeau un aer voit neglijent, îşi ascundea privirea în spatele unor ochelari de soare cu ramã albã, care îi acopereau aproape jumãtate din obraz (ştiam de la nevasta mea cã sunt la modã, doar mã târâse într-o dupã-amiazã prin tot oraşul ca sã îşi cumpere unii); era bronzatã, bãnuiam cã are picioare frumoase, chiar dacã stãtea aşezatã, iar tunsoarea aceea extrem de scurtã, ca de bãieţel, nu te lasã sã îi ghiceşti vârsta (aveam sã aflu mai târziu cã avea în jur de 35 de ani).
În schimb, cealaltã era, fãrã îndoialã, o apariţie. Şi, chiar dacã nu acord deosebitã atenţie felului în care se îmbracã o femeie şi nu sunt cine ştie ce expert în modã, îmi dau seama cã tocmai ţinuta acesteia îmi atrage privirea... Fragilã, cu corpul alcãtuit parcã din oase de vrãbiuţã, poartã un sarafan negru, ca acela al elevelor de liceu (când acestea încã purtau uniforme), încins cu o curea foarte latã, şi o bluzã tricotatã cu un guler de marinar, de culoare cãrãmizie. Pânã aici toate ar fi normale, însã pantofii roz, lucioşi, cu barete, fãrã toc şi pãlãria verde, scoasã parcã din scrinul bunicii, o fac sã arate ca o sorcovã, dacã ar fi sã împrumut vocabularul nevestei mele, imagine completatã şi de nişte şiraguri de mãrgele, lãnţişoare, brãţãri foarte colorate, puse parcã alandala la gât şi la mâinile subţiri. Ce îmi iritã privirea este acea ridicolã pãlãrie verde, care îi acoperã frumosul pãr castaniu, cu o formã ciudatã, aproape fãrã boruri, pe care stau aplicate nişte flori pleoştite, dintr-un fel de material creponat... O fi vrând sã fie vintage, gândesc, dându-mi subit seama câte chestii învãţasem eu stând şi ascultându-mi nevasta vorbind cu prietenele ei despre haine, bijuterii, parfumuri, farduri etc...
La un moment dat s-a ridicat sã meargã la baie, era foarte scundã, şi a luat de pe spãtarul scaunului o eşarfã mare, cu nişte motive orientale, pe care a aşezat-o artistic pe braţul stâng, îndoit în unghi drept. Fãcea nişte paşi mici, parcã lovindu-şi genunchii, şi strecura priviri furişe spre mesele din jur. S-a uitat şi la mine, cu nişte ochi cãprui şi limpezi şi m-am simţit ca un idiot pentru cã m-a surprins holbându-mã aşa la ea, ca la o curiozitate, ca la cela nefiresc, în dupã-amiaza aceea calmã şi caldã de septembrie...
Pe prima o voi numi Nana. Nu, nu este numele ei adevãrat, ci acela pe care i l-a dat iubitul ei, cu vreo zece ani în urmã. Astfel, cei care au cunoscut-o în acest interval au ajuns sã o numeascã Nana, deşi ea se prezenta totdeauna spunându-şi numele real. Acesta nu mai era folosit decât de membrii familiei sale sau de cei care o cunoscuserã înainte de etapa â€ţNanaâ€. În acest mod, dupã felul în care o numeau, îţi puteai da seama de câtã vreme o ştiau cei care i se adresau sau, uneori, cât de apropiatã era relaţia lor. Numele nou, cãutat anume pentru ea, de cãtre iubitul devenit soţ, îi dãdea acestuia orgoliul unui descoperitor sau al unui Pygmalion, al celui care ştia cã o crease ori o reinventase pe acea femeie care acum stãtea la masã şi îşi aprindea o ţigarã. Nanei îi erau indiferente numele. Ştia cã nu acestea contau, ci oamenii din spatele lor.
Pe cealaltã o voi numi Clara, deşi nimeni nu folosea acest apelativ, nici mãcar Nana. De ce Clara? Pentru cã aşa i-ar fi plãcut sã se numeascã, dacã ar fi avut posibilitatea sã îşi aleagã singurã numele, pentru cã i se pãrea cã acesta o definea, îi explicase ea Nanei, vorbindu-i de semnificaţia lui iniţialã din latinã şi apoi de încãrcãtura religioasã pe care o dobândise odatã cu ordinul clariselor.
Aceste nume şi atitudinea celor douã femei (personajele mele) faţã de ele mi-ar permite mie, scriitorului, sã introduc o nouã temã a cãrţii pe care o voi scrie: mediocritatea.
