Îmi comand încã o cafea, cu toate cã aş bea o bere. Mihai m-a sunat sã îmi spunã cã mai întârzie, din cauza traficului. Fusese o grevã în capitalã, oamenii se întorceau acum în provincie, erau zeci de autocare pe A1, se circula greu...
Încep iar sã-mi studiez personajele. În timp ce eu vorbeam la telefon scena se schimbase: cele douã se ţineau de mânã. Ce putea sã însemne asta? Sau cum aş dezvolta eu, scriitorul, simbolistica acestui gest?
Nana pãrea stânjenitã şi încercã sã-i punã capãt cu o ţigarã. Dar, odatã terminatã operaţiunea minuţioasã de cãutare a unei brichete printr-o geantã cu o mulţime de buzunare şi aprinderea acesteia, într-o risipã de gesturi crispate, mâna ei se simţi din nou captivã în cea a Clarei şi sentimentul de disconfort se accentuã.
â€ţDe ce naiba trebuie sã ne ţinem de mânã? Mã scoate din sãrite chestia asta şi, uneori, deseori, mã iritã şi privirile celorlalţi. Ce mare lucru, totuşi?â€. Ar fi putut pur şi simplu evita toatã aceastã poveste, spunându-i Clarei cã nu îi place gestul. â€ţDar cum sã fac asta? S-ar simţi prost, pentru cã nu mã pricep prea bine la a spune cuiva ce mã deranjeazã într-un mod care sã nu fie supãrãtor... Mai ales ei, atât de sensibilã, atât de autoproclamat sensibilã, încât trebuie sã îmi controlez limbajul şi gândurile de câte ori sunt cu ea, pentru a nu pãrea prea brutalã...â€.
Când se ţinuserã prima oarã de mânã? Ar trebui sã-şi aminteascã precum îndrãgostiţii de primul lor sãrut? Era o searã caldã, de început de varã, o conducea acasã (pentru cã nu îi plãcea sã meargã singurã pe stradã când începea sã se întunece) şi îi spusese ceva care semãna cu o declaraţie de dragoste: â€ţMã simt aşa de bine cu tine! Ştiu cã tu mã înţelegi, îţi plac aşa cum sunt...†Wow!!! Fusese mãgulitã de cuvintele ei, însã mâna micuţã care se agãţase de a ei o nedumerise de-a binelea. Erau douã femei mature, iar aceste efuziuni sentimentale erau potrivite pentru nişte puştoaice poate. Cu timpul, acest ţinut de mânã a început sã o supere... Pãrea lipsitã de delicateţe şi greoaie, parcã era o ursoaicã pe lângã aceastã femeie-copil, a cãrei mânã se cuibãrea în a ei, care se alinta şi se rãsfãţa, care îşi lãsa cãpşorul pe umãrul ei la un film, la un teatru sau la un concert, care voia sã fie protejatã... Avea sentimentul cã dobândeşte trãsãturi şi comportamente masculine şi cã îşi pierde acel nu-ştiu-ce pe care îl are fiecare femeie... Iar Clara devenea din ce în ce mai nu-ştiu-cum, mai sofisticatã şi greu de descifrat... Şi ajunsese sã înţeleagã, din aceastã ipostazã, cã femeile pot fi uneori obositoare pentru bãrbaţi...
Ce impulsuri obscure, zãcând undeva în strãfundurile subconştientului poate, dezvãlãiau gesturile acelea spontane ale Clarei? (Desigur cã le-aş putea da o conotaţie sexualã, de atracţie între douã femei, aşa cum mã sfãtuise un editor, ca sã am succes la public, chipurile; dar nu am de gând sã scriu pseudoromane à la Sandra Brown, sunt suficiente ale ei; vreau sã-mi dezvolt personajele, sã pun şi nişte gânduri în cãpşoarele lor drãgãlaşe, femeile ştiu foarte multe, nu doar sã se dezbrace...- asta ca sã nu mi se reproşeze cã sunt cumva misogin...)
Nana bãnuia cã acest fel de a fi al Clarei are cumva legãturã cu perioada micii copilãrii, petrecutã în cãminul acela, când nevoia de a fi protejatã şi iubitã era probabil exacerbatã. Aceasta îi fusese satisfãcutã de bãtrânul doctor şi de soţia lui, care nu doar o protejaserã şi o iubiserã, dar fãcuserã din ea un fel de centru al universului lor, insuflându-i ideea cã este o persoanã absolut specialã... Basmul acesta frumos pe care îl trãise Clara se sfârşise la un moment dat, atunci când ieşise din mica ei lume, din casa cu pian şi tablouri, cu bunici şi cu pisici care aveau nume de compozitori în lumea mai mare... A înţeles cã pentru ceilalţi nu este acea persoanã deosebitã, â€ţcea-mai-cea†(poate ar fi trebuit sã demonstreze asta) şi încã îi era greu sã accepte acest lucru...
Nana obosise sã o tot â€ţpsihanalizeze†(pentru cã îl citise pe Freud, odatã, într-o sesiune, când ar fi trebuit sã înveţe pentru un examen) şi o lua aşa cum era... Nu asta era problema în relaţia lor, ci faptul cã ea nu mai era ea, cã prietena ei nu o privea ca pe o femeie, cu sensibilitãţi, toane, capricii, mofturi, fiţe etc...
Aceastã â€ţdefeminizare†o speriase pe Nana de-a binelea. Împlinea treizeci şi cinci de ani, aceastã vârstã, cu ridurile care începeau sã se accentueze, cu firele de pãr alb care rãsãreau, cu sânii care începeau sã-şi piardã fermitatea, o neliniştea...
Ştia cã e doar o perspectivã, aceea a Clarei asupra ei, cã pentru alţi oameni înseamnã altceva, cã nu poţi fi â€ţveşnic tânãr(ã) şi fericeâ€, cã şi perspectivele sale asupra lumii sau vieţii se schimbaserã şi probabil se vor schimba şi în viitor...
Dar, cu toate cã era doar un punct de vedere, îl percepea, în intimitatea sa, mult mai dramatic, iar absenţa soţului ei, care pãrea cã vine acasã în vizitã, accentua acest dramatism.
