La 18 ani a vrut sã moarã. Îi spusese asta Nanei, odatã, la o cafea. De atunci aceasta a privit-o într-o luminã nouã, i-a acordat şi mai multã atenţie, deşi nu avea cum sã o aprobe, fiindcã se temea de exagerãri. Atunci a descoperit religia ca pe o cale salvatoare; s-a aruncat în aceasta, devenind aproape bigotã, şi s-a convins cã este mai bunã. Nici cu acestã pãrere nu prea era Nana de acord, pentru cã nu considera cã trebuie sã fii neapãrat credincios pentru a fi un om bun sau corect. Însã ideea de a o contrazice pe Clara, de a-i spune cã nu este un merit sã priveşti religia ca pe o modalitate de a-ţi îmbunãtãţi imaginea despre tine, nu i se pãrea prea inspiratã. În fond, fiecare are propriile pãreri. De ce ar fi fost ale ei mai bune decât ale Clarei? Doar cã nu punea vedea luminozitatea, claritatea aceea sugeratã de numele pe care şi-ar fi dorit sã-l aibã în realitate în personalitatea plinã de contradicţii a acestei femei-copil.
Deoarece Clara rãmãsese, în ciuda vârstei, o femeie-copil.
Iar pe Nana, cu toate cã o admira sincer pentru pasiunea pe care o avea pentru muzicã, începuse sã o oboseascã aceastã relaţie alambicatã şi ambiguã...
De ce vrusese sã moarã?!!!
Deşi încercase sã-şi argumenteze intenţia gestul extrem faţã de ceilalţi, dar şi faţã de ea, înfãşurându-l în tot felul de motive mai mult sau mai puţin â€ţsuperioareâ€, acesta avea ca principalã cauzã o banalã poveste de dragoste. Da, banalã (spun eu, autorul, ceva mai trecut prin viaţã totuşi), dar ce iubire e banalã la 18 ani? Clara plutea pe nori roz, bleu, lila sau indigo, depãşise de mult al nouãlea cer, iar profesorul ei de flaut, cu figurã de înger blond era... era cumva (pentru cã aici mã lasã puţin imaginaţia)... în cel mai tare fel, la modul clasic şi superior, desigur... (Ar trebui sã-mi temperez ironia, dar nu mai pot sã vãd iubirea în felul acesta şi-mi recunosc neputinţa, epicã, de a mã pune în pielea Clarei).
Când i-a povestit Nanei, aceasta a avut senzaţia acutã cã asistã la scene de roman â€ţde epocãâ€, în care o domnişoarã crescutã la pension, gravã şi pudicã, lua lecţii de flaut cu un tânãr muzician, timp în care schimbau priviri furişe, se atingeau â€ţdin greşealãâ€, se sãrutau uneori cast pe obraz la plecare (â€ţSiropos!!!â€, i-ar fi spus Nana, dar nu îndrãznea, â€ţHello, dezmeticeşte-te, suntem în secolul al XXI-leaâ€).
Aş mai putea înşira nişte dulcegãrii de genul ãsta, dar mã intereseazã finalitatea: la un moment dat îngerul blond i-a spus cã nu mai pot continua lecţiile. A refuzat sã creadã asta, când avea programatã urmãtoarea şedinţã s-a dus la el, dar nu era acasã, l-a rugat apoi pe bunicul ei sã intervinã, nu se putea sfârşi aşa, însã profesorul a evitat în mod politicos o explicaţie... Când s-a convins cã nu se mai poate face nimic, a fost cuprinsã de cea mai neagrã disperare... Nu mai conta nimic, nici îngrijorarea crescândã a celor doi bãtrâni, nici rezultatele din ce în ce mai slabe la şcoalã, cu toate cã fusese, pânã atunci, cea mai bunã elevã din clasã. Voia sã moarã pur şi simplu, pusese la cale tot felul de scenarii: şi-ar putea tãia venele în cadã, ar putea lua medicamente, s-ar putea arunca în faţa unei maşini sau de pe un pod ori bloc, nu s-ar spânzura, pentru cã ar fi inestetic... Îşi imagina, de asemenea, reacţia bunicilor, dar mai ales a lui, când va afla... Îl va face, astfel, sã se simtã vinovat, va transfera asupra lui toatã durerea şi nefericirea ei... Desigur cã lucrurile nu s-au sfârşit aşa, ci în cabinetul unui psihiatru (dusã de mânã de bãtrânul doctor), care a reuşit sã o aducã pe linia de plutire. A lua şi bacalaureatul, cu un rezultat mediocru, dupã cum îi mãrturisise ea Nanei, a intrat şi la o facultate, în oraşul ei (pentru cã a abandonat ideea de a urma Conservatorul, ar fi trebuit sã plece în Capitalã, nu se simţea în stare sã se descurce singurã). A abandonat flautul şi s-a reîntors la vechea ei dragoste, pianul din salonaşul cu tablouri, la care cânta ore în şir în încercarea disperatã de a-şi gãsi un sens, de a depãşi starea aceea de indiferenţã care pusese stãpânire pe ea. Faţã de bunici mima un comportament normal, doar pentru a nu le spori îngrijorarea. În acea perioadã neagrã, fãrã nori roz sau liliachii, a devenit religioasã în adevãratul sens al cuvântului, iar credinţa a fãcut-o sã iasã din acea transã aproape în care trãia, insensibilã parcã la tot ce se mişca sau se petrecea în jurul ei. S-a vindecat cu adevãrat abia dupã vreo doi ani, când s-a îndrãgostit din nou, de data aceasta de profesorul de filozofie. Pe acesta îl cunoscuse şi Nana într-o searã, la un concert, şi îi mãrturisise sentimentele pe care le avusese pentru el. Aceasta fusese de-a dreptul brutalã (deşi, în general, se controla): â€ţDe cine ai fost îndrãgostitã? De babalâcul ãla? Gãseşte-ţi pe cineva de vârsta ta!â€. Încercase sã îi explice cã sentimentele ei coroborate cu admiraţia pentru filozofia pe care o preda... â€ţLas-o baltã cu coroborarea (iritatã de limbajul acela prea pretenţios pentru o discuţie banalã, între douã femei) ... Å¢i-ar putea fi tatãâ€. Dar atunci înţelesese Nana cã omul acela în vârstã, cu pãr grizonant, elegant, blajin şi curtenitor, pe care îl numise pe nedrept â€ţbabalâcâ€, era pentru Clara un fel de simbol al autoritãţii, dar şi al protecţiei şi siguranţei pe care o dau de obicei persoanele în vârstã copiilor.
