Îşi construise cu migalã masca. Ajunsese un adevãrat maestru, dacã s-ar acorda premii pentru aceastã â€ţartãâ€, desigur s-ar numãra printre câştigãtori.
Îi luase ceva timp. Cât timp? Ceva mai mult timp decât pentru celelalte mãşti, dar nu timpul conta, ci produsul finit, care, trebuia sã recunoascã, dar sã şi înţeleagã, cu orgoliul unui creator, al unui mic Dumnezeu (devenise, fãrã sã-şi dea seama cum şi când, propriul lui Dumnezeu), cã era o capodoperã.
Studiase chiar conceptele grecilor antici despre proporţia divinã şi numãrul de aur, pentru cã îi plãcuse întotdeauna seninãtatea marmurei albe ce lua chipuri armonioase. Totuşi, aceste mãşti ale frumuseţii transmiteau, dacã le studiai atent, şi o neliniştitoare absenţã (sau, mai degrabã, impersonalitate), pe care se strãduise sã o diminueze, atunci când îşi compusese aceastã ultimã mascã, adãugând nişte elemente particulare: un surâs înţelegãtor sau trist, o privire blazatã, tãioasã sau evazivã, galvanizatã de strãfulgerãri de sentiment uneori, câteva riduri de expresie, pentru o maturitate pe care îşi dorea sã o aibã... Tot compusese şi descompusese expresii, trãsãturi, culori, le cãutase pe cele mai potrivite pentru a ajunge la perfecţiune.
O perfecţiune absolutã credea, pentru a descoperi dupã un timp cã e doar o perfecţiune relativã, mai mereu condiţionatã de ceva. Iar aceste ceva-uri/ condiţionãri sfârşeau prin a ştirbi perfecţiunea mãştii; şi o lua de la capãt, într-un sisific efort de recompunere şi descompunere, de zeci de ori, de sute de ori, a altor mãşti.
***
Dar vine un moment când mãştile trebuie sã cadã. Simţea asta din ce în ce mai acut în ultima vreme. Cel mai evident, dar şi cel mai îngrijorãtor semn era oboseala.
Oboseala provocatã de povara atâtor mãşti suprapuse, unele lipite cu un simplu adeziv, altele grefate, altele înşurubate sau prinse în capse...
***
Desprinse cu atenţie ultima mascã... Era destul de uşor, o cususe fin doar cu fir de mãtase, e suficient sã gãseşti un loc unde acesta era cât de cât vizibil, sã îl tai şi sã tragi apoi de unul din capete...
În spatele ei descoperi masca unei pustiiri sufleteşti. Privind-o acum, cu un ochi rece, obiectiv, pe care nu îl avusese atunci când o construise (fiindcã îi lipsea perspectiva), rãmase uşor surprins de stranietatea ei. Impresia de gol interior era datã poate de obrazul nisipos, oarecare, dar şi de privirea care parcã trecea prin lucruri fãrã a le vedea (ochii â€" oglinda sufletului?; ha! ha!, ce glumã!; când înlãuntrul tãu nu e nimic, ce se poate reflecta în exterior, spre lume, pe retina-oglindã?).
Purtase mult timp masca asta, mult prea mult, o desprinse cu greu din şuruburile care începuserã sã rugineascã.
Dincolo de ea gãsi strãlucitoarele mãşti ale unor iubiri, mai mici sau mai mari, unele ingenue, delicate, altele încãrcate de mister, unele aproape spiritualizate, altele pe care se zugrãvea în culori arzãtoare dorinţa; erau şi mãştile unor â€ţiubiri†pasagere, doar de o noapte (cam şterse, ce e drept, cu trãsãturi cam vulgare) sau de vacanţã, relaxante ca un sunet de clopoţel; peste unele se suprapuneau precipitate mãşti ale îndoielii, ale geloziei, ale dezamãgirii sau doar ale indiferenţei.
Printre acestea toate o gãsi pe cea mai strãlucitoare â€" masca unei mari iubiri (pentru cã totdeauna, undeva, cândva, existã o mare iubire). O privi îndelung, deşi luminozitatea ei îi rãnea privirea de acum, descoperindu-i trãsãturi vag androgine, pentru cã semãna într-un mod neaşteptat şi subtil cu o altã mascã, cea a femeii pe care o iubise atât de mult încât vrusese sã o asimileze, sã o încorporeze în el, sã o simtã respirând în el, şi râzând, şi plângând, şi curgându-i prin vene.
O desprinse cu regret şi luminozitatea ei se stinse, dezvelind chinuita şi chinuitoarea mascã a durerii. Pe aceasta se grãbi sã o îndepãrteze, dar era strâns lipitã, pãtrunsese prea adânc în el, sfâşie şi smulse cu degetele devenite gheare fâşii înguste de piele fumegândã, curãţã totul cu îndârjire, pânã când ajunse la masca de dedesubt.
Era o mascã destul de vagã, de adolescent imberb, cu ochi neliniştiţi sau visãtori, cu zâmbete timide sau îndrãzneţe. O privi oarecum neîncrezãtor şi amuzat, întrebându-se când purtase masca asta? În ce timp?
Ce gãsi sub ea? Fantastica mascã a copilãriei, când era şi Fãt-Frumos, şi zmeu, şi balaur cu şapte capete, şi cosmonaut, şi pitic rãtãcit printre flori.
O desprinse şi pe aceasta.
Masca ultimã?! Rãmase mirat în faţa goliciunii albe a acesteia. Albã, mult prea albã încât pãrea irealã... O pipãi ca orbii cu degetele, încercând sã o vadã cu ele, sã îi simtã pulsul, nonculoarea/ negarea tuturor celorlalte...
***
Ce va face acum, când scãpase de povara apãsãtoare care îi înclinase capul şi îl fãcuse sã privescã atât de adânc în sine?
Probabil va construi alte mãşti, îşi va zidi şi tencui un obraz nou, poate al vanitãţii, poate al caritãţii, al demnitãţii, al deznãdejdii, al mântuirii, al iertãrii... Încã mai era timp pentru toate aceste mãşti... şi pentru altele poate...
Iar în final, inevitabil, goliciunea mãştii negre...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Mi-a placut eseul Mary mult, si cum este scris si problematica ascunderii eului sub diverse infatisari...Cat de bine ar fi ca nimeni sa nu poarte masca...felicitari cu drag :)
