Noi beam un vin fiert ieftin la masa unei terase dintr-o piaţetã unde statuia unui rege oarecare (pentru turiştii care invadaserã oraşul) nu se hotãrâse încã sã coboare de pe soclu. Stãtea acolo impozant şi cenuşiu în mantia sa, neînţelegând agitaţia din jur, privind cu ochi goi eternitatea rece.
Luminile oraşului în sãrbãtoare erau estompate de ceaţã şi noapte şi totul pãrea imaterial, vechile clãdiri îşi pierdeau contururile şi deveneau parcã fluide, curgând unele în altele, iar pe o scenã improvizatã, o formaţie cânta fals, cu un puternic accent slav, melodii care ne întorceau în timp â€" ale celor de la Boney M sau Beatles.
Dacã impasibilului rege toate acestea îi erau indiferente, statuile baroce ale sfinţilor erau atrase de spectacolul oraşului ca de un magnet invizibil. Astfel, una câte una, acestea depãşirã spaţiul claustrant al vechiului pod gotic unde timpul le încarcerase, pornind haihui pe strãduţele pitoreşti ale vechiului centru.
Pãşeau, cu tãlpi de piatrã, dintr-o lume trecutã, eroicã, dar sumbrã, într-una nouã, strãlucitoare şi veselã în sãrbãtoarea ei. Şi efemerã, atât de efemerã...
Un imens puzzle se compunea şi se descompunea sub ochii acestora, instantanee decupate parcã pãtrundeau în inimile lor împietrite în sfinţenie, fãcându-le sã tresarã de emoţia vieţii.
Prin ferestrele clãdirilor se vedeau brazi împodobiţi, iar de la tonetele vânzãtorilor stradali se rãspândea în aer miros de turtã dulce. Un Ioan local, aruncat în apele întunecate ale Vltavei la porunca unui rege şi devenit apoi sfânt, o zãri pe cerşetoarea blondã, cu figurã tristã, care stãtea zilnic la picioarele sale (poate şi pentru cã oamenii credeau cã el, sfântul, le poartã noroc). Å¢inea de mânã o fetiţã îmbrãcatã într-un paltonaş roşu ponosit, care privea cu uimire o lebãdã de gheaţã ale cãrei aripi se topeau în vitrina unui restaurant. Fãcu asupra lor semnul crucii şi merse mai departe pe strãduţa pe care acum nãvãleau, în iureş, sumbri rãzboinici în armuri, pe cai, coborâţi din tablourile agãţate pe albii pereţi ai muzeelor.
Pe o altã strãduţã, lângã un grup de asiatici însoţit de un ghid , domniţe şi cavaleri plecaţi de la Castel se mişcau graţios în pas de menuet.
Sfântul Norbert îl gãsi, la o masã joasã dintr-o tavernã întunecoasã, pe bravul Svejk al lui Hasek, deja abţiguit în faţa unei halbe pline şi a mai multora goale, în aşteptarea unor tovarãşi de bairam, iar lângã un turn vechi, cu un ceas pe al cãrui cadran timpul aluneca printre cifre, aştri şi semne ale zodiacului, zãri doi îndrãgostiţi care beau şampanie din pahare de cristal, în timp ce, pe cer, explodau artificii.
Chiar manechinele din vitrinele magazinelor de lux, decapitate, având înfipte, în gâtul din plastic, tãbliţe pe care erau scrise preţuri cu multe zerouri, soldãţeii de plumb şi marionetele din magazinele cu suveniruri coborâserã în stradã şi se amestecaserã prin mulţimea cosmopolitã şi veselã.
Însã, dincolo de acest amalgam de forme, sunete, culori, sfinţii de piatrã vedeau cu claritate ceva surprinzãtor: cum în fiecare om creştea o statuie. Unele abia se conturau, desprinse parţial din masa de marmurã, piatrã, alabastru sau cearã în care oamenii le sculptau, altele deveniserã atât de mari încât trupul în care creşteau nu le mai încãpea.
Descopereau în femei statui cu chipuri limpezi de madone sau în ale cãror trãsãturi spiritualizate se reflectau durerea, mila, înţelegerea; altele, deşi bogat împodobite cu ornamente, nu transmiteau decât indiferenţa, golul interior sau dorinţa de a atrage printr-o imagine atent şlefuitã, iar altele întruchipau nimfe sau sirene amãgitoare precum cântecul lor.
În trupuri de bãrbaţi, se conturau statui atletice sau pline de forţã, în atitudini de învingãtori, dar şi statui de fauni şi satiri cu rânjete obraznice şi insinuante, de narcişi egocentrici sau de sisifi absurzi în efortul lor.
Câte din aceste statui pe care oamenii le înãlţau în ei înşişi vor urca pe un piedestal cândva, într-un parc, într-o piaţã, pe un pod, pe un munte?!
Greu de gãsit rãspunsul, chiar şi pentru sfinţii de piatrã, care în dimineaţa lãptoasã se întorceau pe strãduţele pustii în lumea lor eternã dintr-o lume în care nu se mai nãşteau nici eroi, nici zei ai iubirii, nici mãcar îngeri.
Pe Podul Carol adormeau statui...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Mi-ai trezit multe amintiri. Eram studentã şi s-a organizat o excursie la Praga. Nu am avut posibilitãţi materiale sã mã duc, dar cu ochii minţii, din ceea ce citisem, am strãbãtut şi eu oraşul. Dupã ani, adult am vizitat Praga; un oraş arhaic, încãrcat de istorie, peste care pluteşte spiritul lui Kafka. Îţi mulţumesc pãentru aceastã revelaţie.
