Povestea asta începe de la o banalã cãdere pe scãri. Trebuise, în acea zi, sã aibã o ţinutã protocolarã (veneau nişte investitori la institutul lor, ea urma sã le prezinte laboratorul), o colegã îi atrãsese discret atenţia cã ar fi bine sã renunţe la blugii şi tricourile cam lãlãi în care pãrea cã îşi ascunde trupul şi sã-şi aranjeze pãrul cam dezordonat...
â€ţAiurea!...â€, se gândise vag contrariatã dimineaţa când se privise în oglindã, într-un deux-pièces gri, cu pãrul strâns într-un coc sever şi, desigur, cu pantofi cu toc. â€ţPentru ce toate acestea, când oricum voi purta un halat? Dar vor urma discuţiile, la care trebuia sã participe, pentru a mai da explicaţii, dacã era nevoie....â€. A privit cu regret cele câteva perechi de încãlţãminte, cu talpã joasã, aruncate în dezordine pe mocheta de pe hol, când a închis uşa şi a plecat...
Cãderea pe scãri, în dupã-amiaza aceleiaşi zile, nu a fost decât o urmare firescã a disconfortului pe care l-a resimţit toatã ziua, închistatã parcã în ţinuta aceea protocolarã, şi a oboselii... Durerea ascuţitã, localizatã undeva la nivelul gleznei drepte, a determinat-o sã meargã la spital. Medicul a liniştit-o, dupã ce i-a facut o radiografie â€" nu era decât o entorsã-, i-a aplicat un bandaj elastic şi i-a recomandat analgezice şi câteva zile de repaus...
Şi tot acest eveniment i-a rãscolit vechi amintiri legate de o mãtuşã paraplegicã şi sentimentele contradictorii legate de starea acesteia. Familia se purta cu aceasta protector, aşa cum te porţi cu copiii neajutoraţi parcã. Atenţia deosebitã care se revãrsa asupra mãtuşii, şi nu asupra ei, cum era firesc (doar ea era copilul în acea lume a oamenilor mari!), i-a stârnit un fel de sentiment de invidie şi frustrare. Avea impresia cã mãtuşa îi fura ceea ce îi aparţinea de fapt: timpul celorlalţi pentru ea, înţelegerea şi afecţiunea lor, însãşi lumea ei de copil... Astfel cã, printr-o rãsturnare a valorilor obişnuite, pe care, din cauza vârstei probabil le percepea deformat, ajunsese sã vrea sã fie ca mãtuşa ei. Nutrea o admiraţie ascunsã pentru scaunul cu rotile al acesteia, îl lustruia toatã ziua, uneori, când ieşeau la plimbare îl împodobea cu flori sau cu tot felul de accesorii de la o bicicletã stricatã, îi ataşase în spate un coşuleţ în care îşi depozita lucruşoarele ei de copil.
A înţeles cã greşea fundamental, atunci când îi mãrturisise mãtuşii dorinţa de a fi asemenea ei, nu din cuvintele pe care aceasta le rostise, cuvinte de dojanã, ci din tonul trist şi apoi furios, de revoltã aproape (şi-a spus mai târziu, când a început sã se maturizeze, rememorând acea discuţie) şi din expresia bizarã, chinuitã, care îi transforma chipul luminos şi calm într-o imagine a durerii.
Însã acum, dupã acest flashback declanşat de un eveniment banal în fond (o simplã cãdere pe scãri), şi-a pus din nou întrebarea: de ce era greşit sã vrei sã fii paraplegic? De ce? De ce?... De ce totuşi oamenii â€ţnormali†îi priveau altfel pe cei care nu erau asemenea lor? De ce înşişi cei care aveau o anume infirmitate se considerau alftel şi tânjeau dupã â€ţnormalitatea†celorlalţi? De ce unii se autocompãtimeau? De ce alţii îşi exploatau infirmitatea? O singurã întrebare declanşase atâtea altele, dar, cumva, şi acea dorinţã ascunsã, reprimatã, din copilãria ei, de a fi bolnavã, adicã de a fi altfel. Acum era maturã, putea sã discearnã şi putea sã aleagã.
Avea libertatea de a alege... Libertatea de a alege??? O libertate pe care cei asemenea cãrora voia sã fie nu o aveau (ce amarã ironie!).
Astfel cã, în ciuda faptului cã entorsa i s-a vindecat, a continuat sã poarte acel bandaj elastic, apoi şi-a procurat o orteza, întâi pentru gleznã, dupã aceea una pentru genunchi şi o cârjã, acuzând dureri inexistente.
S-a obişnuit cu uşurinţã cu noua ei posturã, cu noua ei viaţã, doar îşi dorise sã fie aşa. Mai greu a fost pentru ceilalţi, mai ales pentru apropiaţi, sã accepte aceastã imagine a unei femei bolnave şi sã se poarte ca atare, tot încercau sã o convingã sã consulte mai mulţi medici, sã urmeze diverse tratamente pentru a se vindeca. Nu puteau sã înţeleagã refuzul ei de a face acest lucru, seninãtatea cu care se accepta în noua ipostazã, absenţa unui efort minim din partea ei de a se â€ţînsãnãtoşiâ€.
Dupã ce a fost implicatã într-un accident de maşinã, cam la doi ani dupã cãderea pe scãri, iar piciorul stâng i-a fost afectat (l-a avut chiar în ghips pentru douã luni), a trecut la etapa urmãtoare a â€ţbolii†sale: scaunul cu rotile.
A trebuit, cu greu, sã-şi mascheze satisfacţia de a fi ajuns aici â€" se simţea minunat, cu adevãrat liberã (libertatea de a avea o astfel de opţiune, îşi spunea sieşi, atunci când gândul cã ceva nu e în regulã totuşi în toatã povestea asta nu îi dãdea pace) -, adoptând o mascã a suferinţei şi apoi a acceptãrii senine a unui â€ţdatâ€, a unui destin cãruia nu avea cum sã i se opunã.
Scaunul cu rotile a devenit o parte integrantã a corpului sãu, ajunsese sã îi cunoascã fiecare şurub, fiecare spiţã a roţilor, zgomotul discret pe care îl fãcea suportul pentru sprijinul picioarelor atunci când îl rabata, dar şi acela pe care îl fãceau roţile pe asfalt sau pe aleile pietruite ale parcul în care se plimba de câteva ori pe sãptãmânã...
Şi poate pentru a-şi confirma acest viitor, pentru a-şi întãri aceastã ciudatã libertate, şi-a mai cumpãrat un scaun cu rotile (mai scump şi mai sofisticat) â€" trebuia sã îl aibã, sã îl vadã, sã îl atingã, sã îşi construiascã, în fond, o certitudine, chiar dacã acesta era bazatã pe un neadevãr.
Între ea şi ceilalţi, oamenii â€ţnormali†(totuşi ce era normalitatea în lumea haoticã în care trãia?), se crease o prãpastie, de fapt ea o crease, ea rupsese punţile; era o prãpastie insesizabilã la prima vedere, dacã priveai cu un ochi superficial pãrea cã nu se schimbaserã prea multe în raporturile ei cu apropiaţii, dar, scormonind în profunzime, descoperea reacţii şi atitudini noi ale acestora, unele nu tocmai favorabile ei sau îmbucurãtoare.
Dar şi-a spus cã toate astea nu contau, era prea grãbitã sã pãtrundã în noua lume, cea a oamenilor în scaun cu rotile, sã se integreze în ea, sã se simtã cu adevãrat paraplegicã. Însã, dacã accesul în acest univers aparte l-a realizat, traiul în interiorul lui nu a fost aşa de simplu cum şi-a imaginat. Ea nu putea înţelege suferinţa realã a acestora, frustrarea imensã pe care o resimţeau cei mai mulţi, iar aceştia nu îi înţelegeau bucuria, satisfacţia ei de a fi bolnavã...
Avea sentimentul cã trãieşte într-un spaţiu iluzoriu dintre douã lumi, ştia cã nu mai aparţinea celei normale, dar nici în cealaltã nu pãtrunsese cu adevãrat, pentru cã, nefiind de fapt bolnavã, nu o putea percepe în realitatea ei profundã.
A înţeles la un moment dat cã a ajuns în acestã situaţie din cauza acelei â€ţlibertãţi de a alege†- ce cuvinte mari pentru a îmbrãca o minciunã! -, cã tot ce construise de-a lungul a câţiva ani era fals şi profund egoist.
Împingând lucrurile şi mai departe, s-a gândit sã transforme â€ţadevãrul†ei într-un adevãr concret â€" sã îşi provoace un accident în urma cãruia sã devinã paraplegicã. Însã riscurile erau prea mari şi nu a gãsit în ea curajul sã facã asta pe cont propriu. Ar mai fi existat o soluţie, aceea de a cere ajutorul unui medic care sã îi determine paralizia prin secţionarea mãduvei spinãrii într-un mediu controlat şi steril, însã nimeni nu s-ar fi încumetat sã facã acest lucru, mai degrabã ar fi considerat-o nebunã...
Oare era? â€"o întrebare care ajunsese sã o chinuie, la care se adãuga sentimentul de vinã cã se comportã ca un om bolnav fãrã a fi, cã nu are curajul sa-şi asume aceastã ipostaziere a eului sãu...
A mers la psiholog, unde, pe parcursul multor şedinţe, a încercat sã-şi explice acele resorturi intime care i-au declanşat comportamentul, sã se limpezeascã şi sã hotãrascã ce va face mai departe. A înţeles cã nu va renunţa la scaunul cu rotile, dar nici nu va mai ascunde adevãrul.
â€ţO voi face chiar mâine...â€, gândea seara... Însã a doua zi nu avea curajul sã rosteascã explicaţiile, cuvintele care ar fi â€ţeliberat-o†mureau pe buzele ei şi continua sã fie un fals bolnav într-un scaun cu rotile comod şi protector.
â€ţNu azi, dar mâine sigur o voi face.â€
Mâine...
Mâine...
