Degetele lungi, subţiri, nervoase aleargã pe claviatura pianului. Sunetele pure curg într-un şuvoi ameţitor, formeazã o cascadã la cãderea de pe scenã, apoi se strecoarã printre scaunele goale, se preling pe scãri, invadeazã coridoarele, ies afarã, în stradã, amestecându-se cu trecãtorii, norii, frunzele bãtute de vântul rece de noiembrie...
În torentul acesta auditiv, se încheagã uneori tablouri, suspendate în rame sonore, pe care urechea-ochi le percepe cu înfiorare, dar le primeşte cu braţele deschise, amestecându-se în ele, confundându-se cu ele.
În unul, razele argintii ale lunii se izbesc de luciul lacului, iar sunetele izbucnesc clare, cristaline, puţin crispate, în scântei reci.
În altul, în valurile calme ale mãrii care se lovesc de ţãrm, se presimte furtuna â€" sunete care cad simetric, repetitiv â€" ritmul valurilor-, apoi, câte unul care sparge monotonia, întâi discret, dupã aceea din ce în ce mai des, mai neliniştitor...
Iatã, acum se încheagã într-unul din tablouri primãvara: sunete verzi, fluide, de seve care curg sub scoarţa asprã a copacilor, altele â€" aproape insesizabile â€" ale seminţelor care încolţesc şi cresc, altele-pocnete spontane â€" boboci care se deschid; apoi â€" sunete mici, dar distincte de insecte, bãtãi diafane de aripi de fluture, şi, mai puternic, mai strãlucitor, ciripituri. Toate se risipesc şi se unesc într-o simfonie a luminii calde, a genezei bucuriei, a setei neobosite de viaţã.
Degetele continuã sã cadã pe clape, dar şchioapãtã uneori într-o şovãire parcã, sau se crispeazã într-un efort. Colţurile pianului încep sã se încline sub greutatea şuvoiului de note, câte o clapã se desprinde, câte o coardã plesneşte sec, câte o notã se prãbuşeşte de pe partiturã pe podea... Dar sarabanda de sunete continuã, reinventând simfonii ale destinului, mituri cu nimfe şi fauni, lacuri ale lebedelor, solemne imnuri religioase, sonate ale lunii, bolerouri grave, valsuri ale Dunãrii albastre, marşuri funebre sau triumfale, ode ale bucuriei.
Se succed tablouri inedite, sentimente delicate de iubire se lasã prinse în rame de porţelan sonor; uneori, ura sau furia se întruchipeazã în mãri roşii cu valuri violente, iar caritatea se construieşte marmura de sunete albe şi dure a unei Pieta; câte o Fata Morgana se materializeazã şi se dematerializeazã în peisaje exotice. Sub degetele fragile şi nervoase se nasc, uneori andante, uneori allegro, uneori pianissimo, Galatei, Cleopatre, Traviate, Şeherezade, îngemãnând iubiri, trãdãri, lãmpi fermecate, nelinişti, melancolii, boli, camelii, gelozii, speranţe, deziluzii, piramide, izolãri, sacrificii.
Sub degetele din ce în ce mai obosite, mai crispate, lumea toatã se naşte şi moare în sunete-clipã suspendate, apoi se recreeazã, se reinventeazã...
Diezii, bemolii, cheile sol, toate notele şi portativele frânte s-au risipit de mult pe podea, clapele de asemenea.
Numai mâinile continuã spasmodic dansul lor iluzoriu, într-o simfonie pe care urechea-ochi nu o mai percepe. Pe podea, pe pereţi, se aude curgând doar o tãcere albã, lãptoasã.
Totul fusese cântat...
|
