Prin perdeaua finã, al cãrei alb pãrea pãtat de umbrele delicate ale unor pãsãri albastre, se strecurau sãgeţile argintii ale lunii. În noaptea asta nu mai dansau prin încãpere şi, atingându-le, le simţi reci şi aspre. Toate se adunau undeva pe covorul din mijlocul încãperii, lãsând în umbrã patul unde ea pândea neliniştitã. O treziserã acele raze ale lunii, le simţise cum îi înţepau uşor braţele şi pleoapele şi privea acum uluitã ce se întâmpla jos, pe covor.
Îi spusese mãtuşa ei cã pãpuşile vorbesc, ea le auzise în nopţile copilãriei ei, dar nu crezuse, i se pãrea cã e doar o altã amãgire a oamenilor mari a cãror lume nu o prea înţelegea. Îşi dãdea totuşi seama cã ei nu spun totdeauna adevãrul, deşi îi certau adesea pe copii cã mint. Şi pe ei nu îi certa nimeni...
Dar mãtuşa avusese dreptate. Pãpuşile, şi nu doar ele, ci toate jucãriile stricate se adunaserã acolo, pe covor, şi vorbau tainic unele cu celelalte.
Iat-o pe Barbie, cam ciufulitã şi prãfuitã, boţitã în rochiţa ei roz, încercând sã-şi punã braţul de plastic la loc. Alãturi, o altã pãpuşã, Betiluna, încerca disperatã sã-şi şteargã mustaţile şi barba pe care i le desenase cu carioca, suspinând şi spunând celorlalţi cã abia mai îndrãzneşte sã ridice capul din pãmânt, cã o pãpuşã elegantã şi finuţã ca ea a ajuns de râsul lumii.
Vãzu ceva rostogolindu-se pe covor. Era o bilã albã cu un punct negru, ochiul paneterei roz. Aceasta îl culese dintr-un salt şi încercã sã-l fixeze în orbita goalã.
Veniserã şi maşinuţele, cãrora ba le lipsea un far, ba volanul, ba o roatã. Începuserã sã claxoneze şi prin sunetele acele destul de discrete la început, mai apoi din ce în ce mai puternice, îşi exprimau nemulţumirea pentru starea jalnicã în care ajunseserã.
O pisicã al cãrei pluş alb era murdãrit de ojã roşie (pentru cã se jucase pe ascuns cu aceasta într-o zi când mama nu era acasã) îşi ţinea în lãbuţele din faţã coada ruptã şi îl întreba pe cãţeluşul care nu mai avea decât trei picioare dacã o poate ajuta sã o punã la loc.
Iepuraşul gri, cu o ureche albã, din care ieşeau câlţi, se plângea şi mai şi, dând vina pe curiozitatea ei, care o fãcuse sã îl descoasã pentru a vedea ce e înãuntru.
Acele unui ceas se mişcau alãturi de cadranul auriu şi tic-tacul lor era cam smiorcãit.
Mingea cea roşie, bosumflatã şi dezumfatã, îi tot reproşa neglijenţa, pentru cã o uitase afarã în ploaie şi rãcise; dar nu era numai asta â€" îi mai dãduse şi un şut puternic care o fãcuse sã treacã printr-un geam şi sã aterizeze direct în acele verzi ale unor trandafiri. Nu putea sã îi învinuiascã pe aceştia, ei doar îşi apãrau, sãracii, corolele princiare...
De sub un ciorap aruncat lângã piciorul scaunului rãsãri un şoricel vineţiu. Şi el era necãjit, pentru cã îi stricase mecanismul acela care îl fãcea sã meargã, zãpãcind-o de tot pe Mina, pisica, prietena ei, care se învârtea pe lângã el, se repezea, îşi scotea gheruţele, fãcea tumbe, doar-doar îl va prinde... Scãpase din labele acesteia, dar nu şi din mâinile ei. Cu glasul lui subţirel, întrebã de vrãjitoare...
Toate jucãriile tãcurã...
Oare unde era vrãjitoarea?
O gãsirã pleoştitã într-un colţ al camerei, un morman de petice colorate. Îi auzise plângându-se, dar nu putuse veni, pentru cã rãmãsese fãrã mãturã. I-o gãsirã într-un târziu, aruncatã într-o cutie, alãturi de o mulţime de pixuri, creioane, pensule, ascuţitori...
Le aduserã pe toate pe covorul albastru, unde razele lunii închipuiau un foc strãlucitor care ardea cu flãcãri reci. Îşi fãcurã suliţe din ele şi începurã sã danseze în jurul lui, un dans ritmat şi ciudat, aşa cum vãzuse ea într-un desen animat cu indieni... O rugau pe vrãjitoarea care zbura acum pe mãturã, cu puterile reîntregite, sã facã o vrajã, o vrajã puternicã, prin care sã le salveze, sã le apere de ea, cea care nu le iubise niciodatã...
Flãcãrile reci dansau printre jucãriile revoltate, creioanele şi pixurile se mişcau rãzboinice, iar vrãjitoarea îşi începu incantaţia magicã...
Un nor ascunse luna, iar întunericul cald o cuprinse în braţele sale, o legãnã şi o adormi...
Când razele aurii şi calde ale soarelui o trezirã, pe covor nu mai era nicio jucãrie. Dar sub ciorapul de lângã scaun îl gãsi pe şoricelul vineţiu. Iar într-o cutie, printre creioane, descoperi mãtura vrãjitoarei din petice. Se uitã şi sub pat, unde gãsi ochiul panterei roz.
Se îmbrãcã repede şi alergã sã o caute pe mãtuşa ei. Poate plecase, pentru cã îi mai spusese şi altã datã cã va mai rãmâne o zi şi când se trezise nu o gãsise acolo. Dar era la masa din curte, bându-şi cafeaua.
Începu sã o roage sã o ajute sã pedepseascã acele jucãrii neascultãtoare şi rele, mai ales pe vrãjitoare... Îi spuse cã le auzise vorbind, cã se hotãrâserã sã se rãzbune pe ea, cã le vãzuse dansând rãzboinic în jurul unui foc de raze de lunã...
Mãtuşa o privea şi o asculta nedumeritã (dar nu ea îi spusese cã pãpuşile vorbesc?), apoi zâmbitoare... Dupã ce îi povesti totul, dupã ce o lãmuri, aceasta îi spuse cã nu o va ajuta sã pedepseascã jucãriile. De ce? Pentru cã nu ele erau vinovate... Mai degrabã ar trebui sã le împace...
Dupã ce se gândi un timp, o rugã sã o ajute sã repare jucãriile. Şi muncirã apoi amândouã, cusurã codiţe şi blãniţe, şterserã mustãţi şi pete, pieptãnarã bucle aurii de pãpuşi sau coame rebele de ponei, ascuţirã creioane şi le puserã în ordine în cutii, lipirã ochi, roţi, faruri, mingi sau ace de ceas.
Acum jucãriile ar trebui sã fie împãcate, cel puţin aşa îi spusese mãtuşa. Dar dacã la noapte se vor revolta din nou? Atunci scoase dintr-un raft al bibliotecii toate cãrţile, aşezã acolo jucãriile reparate şi închise geamul. Acum stãteau acolo cuminţi şi parcã obosite.
Veni iarãşi noaptea. Pândi razele lunii, care începurã sã danseze prin camerã. Cãutau jucãriile. Le gãsirã, dar nu mai puturã sã le dea suflet cu lumina lor rece, pentru cã se izbirã de geamul transparent. Şi nici nu mai era nevoie. Jucãriile dormeau liniştite. Deci putea sã adoarmã şi ea...
