Mã tot întreb cum s-a ajuns aici. Desigur cã e şi vina mea, înţeleg foarte bine asta, nu am vrut sã fiu un narator omniscient, am intenţionat sã pãstrez intimitatea personajelor mele într-o mãsurã mai mare sau mai micã, mi-a displãcut acea poziţie demiurgicã, a celui care ştie totul despre universul sãu diegetic...
Dar, ca şi în realitate, atunci când liniile nu sunt clar demarcate, se creeazã disfuncţionalitãţi.
Încep sã regret uşurinţa cu care am renunţat la poziţia mea privilegiatã, în raport cu celelalte instanţe narative, pentru a instaura o democraţie prost înţeleasã de acestea. Pentru cã, simţind dulcele gust al libertãţii, ele refuzã acum cu obstinaţie sã se supunã unor reguli care, de bine, de rãu, asigurau o coerenţã şi o stabilitate textului pe care voiam sã-l creez.
Las deoparte autorul care, fiinţã în carne şi oase, duce o viaţã normalã într-o realitate care îi place sau nu. Şi el mã lasã în pace pe mine, narator care mi-am asumat o anumitã perspectivã, sã mã descurc cum pot prin hãţişul acesta de circumstanţe, idei, mesaje pe care îl creez.
Las deoparte şi cititorul, pentru cã, fãrã a-l ignora (trebuie sã ţin cont şi de aşteptãrile lui), acesta va interveni mai târziu totuşi, când textul va ajunge sub ochii lui. Abia atunci se va produce comunicarea şi eventual feedbackul, nu are rost sã anticipez acum, pentru cã am o problemã mult mai importantã: relaţia mea cu personajele.
De ce? Pentru cã în numele acestei democratizãri postmoderniste a raporturilor dintre noi, ele au început sã aibã pãreri, altele decât ale mele, vor sã acţioneze potrivit acestora, sã se mişte prin text aşa cum vor. Încerc sã le disciplinez, sã le fac sã înţeleagã cã nu pot funcţiona dupã regulile lor, ci dupã ale mele (eu sunt în fond ordonatorul acestei lumi), dar continuã sã murmure, sã protesteze, sã mã bârfeascã prin subsoluri de paginã.
Îşi cautã aliaţi şi, uneori, surprinzãtor, chiar îşi gãsesc. De pildã, acel editor, nemulţumit de prozele mele, care le cântã în strunã acestor personaje, nepãsându-i de mesajul pe care eu aş vrea sã îl transmit. Din postura pe care i-o asigurã acest statut (ştie mai bine ce se vinde, ce se cere, e în contact permanent cu lumea celor care scriu, dar şi cu a celor care citesc), simte nevoia sã intervinã în textele mele, pentru cã ori sunt prea scurte, ori sunt prea lungi, ori sunt prea subiective, ori sunt prea sofisticate, ori au prea multe dialoguri, ori nu au deloc, ori... Aş putea sã-i fac pe plac, pentru cã, de formaţie filologicã fiind, pot sã jonglez într-o oarecare mãsurã cu imaginile şi cuvintele, dar ceea ce aş scrie ar fi atunci fals, nu mi-ar aparţine şi nu m-ar defini.
Nemulţumirile personajelor mele? Câte nu sunt? Le plasez în medii care nu le plac, le acord statut preferenţial â€" de ce sã fie doar unele principale, sau reprezentabile ale punctului de vedere auctorial, sau exponenţiale? -, le îndepãrtez prea mult de modele (acele persoane pe care autorul le întâlneşte în viaţa de zi cu zi), le atribui gânduri şi sentimente pe care nu le vor...
Ele doresc doar sã fie vizibile, cât mai colorate, nu înţeleg rolul unui personaj secundar sau doar episodic în economia operei. Din acest motiv, vor tot mai multe pagini în care sã descriu cu lux de amãnunte detalii fizice sau vestimentare - de ce oare nu înţeleg cã cititorul este mai atras de rochia scurtã a unei femei sau de sânii ei decât de ce gândeşte ea, doar trãim într-o lume care pune atâta preţ pe imagine?; de ce sã creez personaje dilematice sau fantaste, aplecate peste întrebãrile lor, analizându-şi raporturile lor cu lumea, pe cine cred cã intereseazã toate aceste personaje-idei?
Din cauza acestor nemulţumiri textul se naşte greu, îndãrãtnicia cu care personajele îşi apãrã punctele de vedere îmi poticneşte scrisul, o simt pulsând în degetele mele care se opresc involuntar pe tastatura calculatorului. Dar, mai cedând eu şi adãugându-le pe ici, pe colo câte o podoabã stilisticã, mai acceptând ele câte o pretenţie a mea, ajungem în final la un compromis (deşi le mai aud reproşurile şoptite sau scrâşnetul din dinţi, când le izolez într-un colţ de paginã sau le schiţez doar în câteva sintagme).
Dupã ultimul punct pus, textul se poate înfãţişa în faţa cititorului, nou-nouţ... De aceastã ultimã instanţã ar trebui sã mã tem de fapt cel mai mult, pentru cã ea este cea care stabileşte în fond valoarea textului meu. Mã întorc la ipostaza de autor (un nume scris în subsolul paginii), încercând sã-i acord totuşi puţin credit acelui narator în permanentã gâlceavã cu personajele sale. Are nevoie de asta...
