Ce se întâmplã când nu mai ştii cine eşti cu adevãrat?
Când nu mai poţi sã gestionezi legãturile tale cu lumea, când oamenii atât de cunoscuţi îţi par strãini...
Nu mã sperie singurãtatea... În viaţa mea mereu agitatã am simţit uneori nevoia unor popasuri, unor izolãri, a unor analize lucide, nepãrtinitoare, pe care, implicat fiind în evenimente, le neglijezi sau le laşi deoparte, undeva, pentru a te gândi la ele mai târziu...
O, nu judec oamenii, mã judec pe mine şi realizez cu surprindere cã greşesc fundamental în relaţiile mele cu ceilalţi. Poate sunt intolerantã? Intransigentã? Poate vreau prea mult de la ei... Sau de la mine... Poate aceştia vor mai mult... M-a fascinat întotdeauna psihologia (iar dintre arte - pictura), dar niciodatã nu am avut timp sã aprofundez cu adevãrat aceastã disciplinã. Şi, deşi am cunoştinţe peste medie în domeniu, tot nu reuşesc sã descifrez mecanismele gândirii celorlalţi, aşteptãrile lor.
Şi îmi dau seama cã aceastã înclinaţie a mea spre introspecţie poate fi periculoasã... Poate şi egoistã, pentru cã inevitabil mã situez pe mine în centrul acestei lumi mici în care exist şi analizez totul în funcţie de propriile mele trãiri, principii, experienţe. Şi poate acestea sunt greşite...
În fond asta e o maturizare, pe care nu o vreau, am tot încercat sã pãstrez inocenţa, ingenuitatea, lumina vârstelor anterioare, însã toate s-au destrãmat încet-încet, pe nesimţite, iar în locul lor am pus realismul, pragmatismul, mi-am dezvoltat capacitatea de adaptare la diferite medii şi, mult mai grav, laşitatea.
Nu mã mai plac, urãsc ce devin, dar nici nu am curajul sã iau nişte mãsuri drastice, care m-ar împãca poate cu mine, dar i-ar deranja sau i-ar rãni pe ceilalţi, şi asta din comoditate â€" pentru cã i-am lãsat sã îşi creeze o anumitã imagine despre mine â€" bunã, rea, ce mai conteazã - şi mã învârt în cercul ãsta familiar, mã bãlãcesc în el cu o voluptate perversã parcã...
Acum ceva timp cineva m-a întrebat ce înseamnã pentru mine â€ţbine†şi â€ţrãuâ€... Poate cã, fiind crescutã la ţarã, de nişte pãrinţi intelectuali, am o dozã de rigiditate în privinţa acestor noţiuni fundamentale, iar kalokagahtia atât de dragã vechilor greci, acea uniune dintre bine şi frumos, dintre etic şi estetic, pare cam perimatã astãzi.
Am ales ca formã de manifestare a laşitãţii mele tãcerea (sau poate din dorinţa de a mai pãstra o urmã de verticalitate, de a-mi salva cumva demnitatea, cel puţin în ochii mei)... Şi bineînţeles cã şi în aceastã privinţã am greşit. Pentru cã faptul de a nu-mi da cu pãrerea a fost asociat de multe ori cu snobismul, cu superioritatea sau, mai grav, cu opusul sãu, prostia... Dar, de cele mai multe ori, cu acceptarea pãrerilor sau a atitudinilor celorlalţi. Iar când, în rarele mele accese de revoltã, spun ce gândesc cu adevãrat, devin persona non grata...
***
Chiar asta mi se întâmpla ieri la ora 15.48. Urma sã devin persona non grata (şi chiar am devenit, însã nu din vina mea). Stãteam la un colţ de stradã, în plin soare, aşteptându-mi o prietenã (care, ca de obicei, întâzia), alambicând tot felul de idei (cele înşirate mai sus), în dorinţa disperatã de a-mi ţine nervii sub control. Totuşi, 50 de minute erau prea mult (mai trecuserã 2, de când mã uitasem ultima oarã la ceas), chiar şi pentru cineva înţelegãtor. Ar trebui sã aibã o scuzã realã sau o minciunã plauzibilã pentru asta, pentru cã, spre deosebire de celelalte dãţi, chiar mã enervasem. Încercam sã îi gãsesc eu scuze, poate a intervenit ceva, dar ar fi putut sã sune. Aş fi putut sã sun şi eu, dar îmi era teamã cã îmi ghiceşte iritarea din tonul care nu ar fi putut sã sune blând sau detaşat întrebând-o cât mai are de gând sã întârzie... Nu suportam sã stau prea mult în soare, aveam probleme reale cu asta, cãrora le-am dat cu adevãrat importanţã doar dupã ce am ajuns la spital... Stãteam la colţul acela de stradã şi îmi plângeam de milã pur şi simplu, acuzând-o pe prietena mea, desigur în gând (pentru cã în realitate nu aş fi fãcut-o), de rea-voinţã. Cel mai simplu ar fi fost sã plec, sã o las baltã, poate aşa ar fi înţeles cã nu sunt Bubico... Clar am luat-o razna de cãldurã... Hainele de pe mine erau umede de transpiraţie, mã simţeam prãfuitã, tãlpile mi se lipiserã parcã de sandale şi încercam sã-mi evoc în simţuri imaginea valurilor, mirosul sãrat al mãrii, adierea brizei... Nu mergea, soarele mã orbea de-a dreptul, nu vedeam decât strãlucirea maşinilor pe asfaltul încins, nu puteam sã fac exerciţii de imaginaţie când în jurul meu totul parcã se dematerializa... Când a venit, în sfârşit, pe la 16.10, eram deja prea obositã ca sã mai protestez sau sã îi cer nişte explicaţii, pe care, de altfel, nici nu s-a deranjat sã mi le dea...
O priveam învârtindu-se în jurul meu, minionã, drãguţã, proaspãtã, curatã, delicatã, dichisitã, parfumatã şi mã simţeam lipicioasã, murdarã, greoaie prin comparaţie.
Ştiu cã am fost rãutãcioasã, pentru cã aştepta sã fie admiratã, sã îi spun mãcar câteva cuvinte despre felul în care aratã, era evident cã se simţea bine în pielea ei, dar eu nu mã gândeam decât la un scaun pe care aş putea sta şi la o sticlã de apã platã. Voia sã mergem la o terasã cochetã, poate puţin cam pretenţioasã pentru gusturile mele, dar mi se pãrea prea departe, nu mã simţeam în stare sã mã târãsc pânã acolo, iar foarte aproape de locul unde ne întâlniserãm era cea la care mergeam de obicei, micuţã, plinã de plante, ascunsã pe nişte strãduţe, discretã... Chiar atunci a început sã îmi sune telefonul. Intervenise ceva, trebuia sã ajung urgent într-un anumit loc, nu puteam amâna... A înţeles cã nu o sã mai rãmân. Tot încercam sã mã scuz, asistase de fapt la convorbire. Chiar nu aveam chef sã plec, trebuia sã ajung în cealaltã parte a oraşului, aerul ardea de-a dreptul. â€ţDa, înţeleg, înţelegâ€, dar nu înţelegea, îi dispãruse toatã strãlucirea, trãsãturile i se crispaserã, â€ţDe ce tocmai acum?â€, ochii parcã îi deveniserã mai mari în spatele lentilelor şi se umeziserã a plâns. Mã simţeam vinovatã, atitudinea ei îmi inducea de fapt acest sentiment de culpabilitate; â€ţNu îmi mai place nimic aici. De când m-am întors am o depresie†(fusese vreo 10 zile la nişte rude în Germania). Nu bãnuiam asta, pentru cã pânã atunci ciripise ca o vrãbiuţã. â€ţŞi tu trebuie sã pleciâ€. I-am spus cã ne puteam întâlni oricând, chiar în acea zi, peste câteva ore, sau în zilele urmãtoare... Am urcat în final într-un taxi, mi-am rezolvat problemele, am sunat-o apoi, dar nu mi-a rãspuns...Devenisem persona non grata.
Totuşi, unde greşisem în toatã povestea asta?
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Introspectia e folositoare, altfel nu te poti cunoaste. M-am regasit si eu in eseul tau. Lipsa de comunicare poate da nastere la astfel de situatii. Dar, daca ii vei explica, un prieten adevarat te va intelege. Asa cum trebuie sa-l intelegi si tu pe el.
