Ce mai searã! Pe-o bancã-n parc o mamã îsi
pudreazã coplilul, ca sã nu mai plângã, cu-
n soi de humã cu extracte de aloe si miros
de levãnticã. Din sânii ei, ca o vãrãrie
pãrãsitã, copilul îsi mai înãbuse o
înghititurã. În acest timp, aceeasi bãtrâni
se tot plimbã pe alei, cu pasi rupti din
rãdãcini, încercând sã-si gãseascã locul.
Pãsãrile au încetat si ele sã mai fie
cãlãtoare si se sinucid din timp, atârnate
prin copaci. Doar un tânãr îsi mai coboarã
condescendent nimbul de pe cap si-ncepe sã
salute. Îi rãspunde o domnitã, suflecându-
si tivul aripilor ca sã nu le
murdãreascã."E muzician!" îsi spune fata,
vãzându-l cum acordeazã, pe-un capac de
sicriu, câteva raze de lunã.
Ce mai searã! În dormitor, bunicu'
bolnav, zace la pat. Bunicã-mea, grijuluie,
i-a frãmântat, într-o copaie, vreo douã
lopeti de pãmânt pe care le-a pus, de ieri,
la crescut. Prin geam, se vãd, îngrãmãdindu-
se pe cer, imense gheme stânjenii, gata sã
brodeze, cu zecile de ace plânse, o nouã
tesãturã de bãlti. Toti se-ndreaptã, acum,
spre case! În scurt timp se lasã
întunericul, iar pe drum nu-s felinare.
|
