O pleoapã grea,
fierbinte
se-nchide peste vise,
topindu-le aripile
de cearã.
Cobor cu visele-mi rebele,
într-un vârtej ameţitor,
spre un nadir
ce zace în fiinţa mea,
acolo,
în strãfunduri.
Şi nesfârşitã e cãderea,
iar întunericul mã latrã
şi-mi muşcã alveolele privirii,
auzu-mi se loveşte
de trepte colţuroase,
gândirile se-afundã
în dune de nisipuri
veşnic mişcãtoare.
Şi-atunci arunc pe rând
cu sentimentele în hãuri,
sã îmi mãsor distanţa
prin vag ecoul lor.
Rãmâne mutã însã aruncarea.
Şi sentimentele nu se întorc.
Arunc la urmã şi cuvintele.
Doar ele mi-au rãmas.
Se-ntorc într-un târziu,
transfigurate,
sublimate,
cu trup incandescent.
Nu le zãresc
decât privirile mirate,
arhangheli muţi...
Ţâşnesc pe lângã mine
cuvintele
spre-un cer înalt,
ce le aşteaptã, primindu-le
cu braţele întinse.
Se-mbogãţeşte cerul
cu miriade-stele,
pe când o pleoapã grea
se-nchide peste vise...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Se-mbogãţeşte cerul
cu miriade-stele,
pe când o pleoapã grea
se-nchide peste vise...
un poem duios, sensibil, mi-a placut
