Viermele luminii roade, roade talpa lumii,
întuneric, umbre hãmesit deşirã.
Atârnã pretutindeni imense zdrenţe negre,
încât pare cã moartea ne fluturã sardonic steaguri
de hãu şi nefiinţã.
Prea deprinşi cu suferinţa, cu durerea,
singuri, înspãimântor de singuri,
cu obscurã teamã-n suflet,
strigãtul nostru de disperare este strigãtul mut al lui Munch.
Strecurându-ne printre înşelãtoarele goluri
ale existenţei
- oglinzi deformatoare, multiplicate la infinit,
lacrima ne pare ocean amar
ce ne sufocã, ne înghite.
Prea deprinşi cu suferinţa, cu durerea,
ca o mascã
insinuatã profund în firea noastrã,
orbecãim prin somnul lumii,
şi nu vedem cum,
din crisalida de luminã
hrãnitã cu-ntuneric,
cresc aripi
ce înalţã arca noastrã eşuatã
spre Dumnezeu.
