Au obosit de-atâta varã stejarii,
încât secundele abia mai ticãie pe ramuri.
Driade sfioase, lunatice, cu chipuri strãvezii ca aerul,
cu degete de ceaţã,
ies de prin scorburi
şi-ncearcã în zadar sã-i încãlzeascã la sân.
Le freacã mâinile-ngheţate,
le şoptesc în ureche eresuri
de la-nceputul lumii,
cercând din greu sã le aducã
verdeaţa în obraji.
Dar e-n zadar.
Suflarea lor vârtej de gheaţã e
şi-nvolburate,
înfrigurate,
transfigurate-n frunze palide sau sângerii,
secundele pãdurii se desprind de pe ramuri
şi cad
ca dintr-o clepsidrã spartã
în braţele de mamã iubitoare ale pãmântului.
Şi astfel timpul capãtã o consistenţã de lut,
în timp ce sufletul copacilor rãmâne impudic dezgolit,
prins între oglinzile întunecate
ale cerului de toamnã cu multe lacrimi
şi mai puţine stele.
E toamnã în pãdure iar, iubite,
dar cerul din inima ta rãmâne neschimbat
şi mã-ncãlzeşte cu-aceleaşi stele,
dorul tãu îmi cântã cu-acelaşi
murmur de frunze verzi,
harfa ta e aninatã în aceeaşi poezie
ce naşte primãvara viitoare.
