Un cordon de luminã argintie
ne leagã dincolo de cuvinte
dincolo de nori,
dincolo de moarte...
Cântecul sufletelor noastre
nu s-a risipit în vânt,
ecoul lui încã însoţeşte
foşnetul mãtãsos şi cald al iasomiei
din faţa casei tale,
nãzuiţa spre cer a leagãnului
din nucul bãtrân,
dansul copilului din sufletul meu,
micuţa balerinã
cu braţele întine spre stele...
Vocile noastre nu s-au despãrţit,
plânsul, râsul nostru picurã
sfâşietor,
rãvãşitor,
din notele pianului,
al aceluiaşi pian
pe care şi acum îl ascult.
Încã îţi citesc basmul fãrã de sfârşit,
pânã ce genele tale
se zbat ca nişte aripi obosite
deasupra izvorului de apã vie al somnului
şi se închid
peste zarea ta minunatã,
limanul de aur al copilãriei mele.
Cordonul argintiu
legãnat de notele pianului,
(ah, pianul!)
e scara pe care urcã gândul meu la tine
şi coboarã lumina ta spre sufletul meu,
acelaşi din copilãrie,
acelaşi pentru veşnicie,
suflete al meu pereche!
