Macule, hipnoticã floare,
nu-ţi fie teamã de efemeritate,
de neiubire şi de moarte!
Nu-ţi fie teamã de vânt,
de arşiţã,
de mâini prea lacome!
Nu-ţi fie teamã
cã cerul e prea înalt!
Trãieşte clipa eternã ce ni s-a dat,
şi mie, şi ţie, şi nopţii de mai!
Un greier cuibãrit
între petale,
îmbãtat de vraja ta,
psalmodiazã neîncetat,
uitând de somn,
uitând de vise,
uitând de toate…
Priveşte şi ascultã!
Ascunsã sub o razã de lunã,
o privighetoare înalţã pentru tine,
pe treptele cereşti,
note, note, note
ce înfloresc pe cerul nopţii
un câmp de stele,
pe care îngerii vegheazã
privind hipnotizaţi spre tine.
În zori, o lacrimã de înger
pe frageda-ţi petalã cade
şi-o soarbe sufletu-mi,
însingurat ca tine
însetat,
iar tu devii
o poezie…
|
