Mi-au plecat cocorii
pe care îi aşteptasem atâtea primãveri,
îngenuncheatã în mine
ca într-un templu.
Multe cuvinte arsesem ca jertfã
pentru a lor întoarcere...
S-au rotit în cerc deasupra cuiburilor
pe care le pãstrasem primenite,
apoi, furaţi de un dor amãgitor,
s-au înãlţat pe verticala lui.
S-au înãlţat atât de mult,
încât din templul gol
rãsunã şi acum un ecou
ce nu-şi mai regãseşte
limanul.
Îngenuncheatã m-am rugat din nou
sã fie zborul vostru mângâiat de stele,
dar dorul cel nãtâng v-a dus spre false constelaţii
şi-apoi s-a risipit
ca un balon de spumã.
Am simţit cum cad din cer,
aşa cum cad picãturile de ploaie îngheţatã,
jalnicele voatre ţipete, cocorii mei!
De atunci, templul meu nu mai e gol,
e plin de plânsul vostru
care şi-a gãsit cuib
în cuvintele mele
pe care le ard mereu ca jertfã...
