La capãtul unei alei
din parcul de demult,
am descoperit paşii noştri
din dimineaţa aceea de primãvarã,
când ţi-am deschis ferestrele luminii mele.
Stãteau cuminţi lângã banca de lemn,
de multe anotimpuri care s-au derulat peste ei,
cu arşiţã, cu geruri, cu ploi.
Stãteau rãbdãtori,
aşteptând parcã sã-i regãsim.
Şi îmbrãţişarea noastrã era acolo,
crescutã ca un inel
în scoarţa castanului bãtrân.
Atâta iubire am risipit atunci noi doi,
încât şi astãzi frunzele o mai şoptesc...
