Ce vinã au pietrele
cândt tulburate sunt din liniştea lor,
când rãpite sunt
de la masa tãcerii lor milenare?
Ce vinã au ele cã gânduri babilonice
ochi bolnavi şi mâini hulpave de cer
le folosesc drept jertfã,
amestecându-le de-a valma,
piatrã peste piatrã peste piatrã...
Ce vinã au pietrele când azvârlite sunt
de oameni în oameni,
de oameni în pãsãri,
de oameni în vise,
în cântece,
în doruri,
în iubiri?
N-au nicio vinã pietrele,
rãstignitele,
cã sângele ce şiroieşte din trupul lor
se-amestecã cu sânge strãin.
N-au nicio vinã pietrele
cã oamenii le-au provocat,
le-au furat minţile,
le-au adunat în haite,
care acum se atacã unele pe altele...
Bietele pietre!
Câtã durere tace în ele,
într-o lume mult prea plinã de zgomot
şi mult prea plinã de sine!
