Dimineţile lui?
Într-o tãcutã dualitate,
în aceeaşi clipã,
el moare şi renaşte.
Moare prin cuvântul
pe care şi-l zgârie avid pe inimã
(vultur şi Prometeu înlãnţuit, în acelaşi timp),
renaşte prin focul ce-l mistuie
şi îi evaporã toate celulele sufletului.
Din aburii lichefiaţi,
copacii,
scãpaţi din umbrele cavernoase ale nopţii,
îşi sorb esenţa vieţii veşnice.
În dimineţile
în care sufletul îi e o fântânã goalã,
copacii aşeazã peste inima lui un nor
ce-l picurã cu roua binevestitoare.
Sã nu vã miraţi
când îl vedeţi cã-mbrãţişeazã
narcisic,
îndelung,
copacii,
pentru cã el e-acolo,
în trunchiul lor,
în frunze,
în sevã.
Şi nici când înfrunzeşte
cu braţele întinse cãtre cer,
sã nu vã miraţi prea tare,
pentru cã toţi copacii sunt în el,
Poetul.
Sã nu-l batjocoriţi,
sã nu îl ignoraţi,
şi,
doar o clipã,
sã zãboviţi
la umbra copacilor
iar ploaia,
mãcar din când în când,
sã o primiţi cu braţele deschise...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Filon de creaţie,ascuns în adevãruri dureroase. Felicitãri!!
O adevãratã arta pitica! Exprima esenţã creaţiei şi mituirea facerii poetice! Într-adevãr poetul este în tot şi tot este sursa creaţiei, dar şi oniricul poate înaltã aripi nebãnuite!
