Sunt prinsã într-un val uriaş
ce, fãrã încetare,
mã poartã din ţãrm în ţãrm,
dintr-o inimã în alta,
din dor în dor,
din vis în vis,
dintr-un abis în alt abis...
Auzul îmi e rãvãşit de zgomot,
de freamãt,
de nelinişte,
şi toatã fiinţa mea e într-o veşnicã mişcare...
Ţipãtul pescãruşilor
(o, pescãruşii mei!)
pare cã ajunge la mine
fitrat printr-o sitã deasã.
Pe un mal vãd lebede negre ce pãşesc peste pietre
colţuroase şi rele.
Undeva, pe alt ţãrm,
sunt cuvinte-izvoare de iluminãri,
cuvinte locuite de pescãruşii
ce bat neîncetat la uşa valului
în care sunt captivã.
În altã zare,
sunt cuvinte ce se refugiazã
în scoici
şi înveşmântã truditele perle
ca într-o hainã de luminã.
Hai, du-mã valule pânã la ele,
Cuvintele-iluminãri,
sã pot mãcar sã le ating!...
Promit cã nu le voi clinti din locul lor!
Hai, valule pânã la ele,
cuvintele ce înveşmântã perle!
Dar linişte! Tãcere!
Cãci valul se opreşte şi mã aruncã
pe-un ţãrm pustiu cu pietre colţuroase,
cu nemişcare şi tãcere,
cu multe, multe lebede negre...
