Între rãni încerc sã-mi gãsesc echilibrul:
perna o ranã deschisã mi-e
lumina mã doare ca o ranã
cuvintele curg asemenea unor rãni amare,
în loc de lacrimi, picãturi de rãni îmi cad din pleoape...
Încep sã cred cã în rãni îl pot gãsi pe Dumnezeu
şi, aşezatã pe covorul ţesut de razele lunii,
ca un copil orfan.
le desfac, le cercetez, caut,
le dezghioc asemeni unor fructe.
Dau coaja deoparte, apoi miezul,
dar niciodatã,
ah, niciodatã, nu ajung pânã la sâmburi, la seminţe,
cã-nmuguresc din nou,
înfloresc
şi iarãşi creşte rodul,
neîncetat creşte...
Rãnile mele sunt veşnice,
aşa cum veşnic este Dumnezeu.
Îl voi gãsi vreodatã cu-adevãrat?
Deocamdatã, doar liniştea suflã pe rãni
moale şi cald,
aromitor ca o ploaie de varã,
în care se-nvãlmãşesc
adierea copilãriei pierdute
şi mireasma ierbii proaspãt cosite.
Liniştea, ah liniştea
şi acordurile pianului lui Clayderman
sunt singurul balsam pentru rãnile mele!
