Fraţii mei,
lumina din întunecosul vârtej ce ne cuprinde frunţile
strãluceşte ca ochiul şarpelui în Grãdina Edenului.
Nu v-avântaţi ca fluturii atraşi de lampã!
Ţineţi-vã unul de altul, strâns lipiţi,
şi nu vã risipiţi!
Nu e decât
vânzãtorul de iluzii, care vã biciueşte somnul
şi vegheazã cu braţ de fier neridicarea.
Şopteşte dulci ispite în urechile lumii
cuprinse de o bolnavã torpoare.
Nu-i lapte şi nici miere
zeama pe care v-o întinde s-o beţi
din cioburi de oglinzi.
Nu-i muzicã vacarmul şi bocetul lugubru
ce-n fluierele oaselor şi în artere
cu sadicã blândeţe vã sunt turnate.
Încã purtaţi pe braţe al soarelui însemn,
în voi nu s-a rãcit nici lacrima de foc
a îngerului ce vã priveghea
şi care acuma rãtãceşte în pustie
cu traista de minuni ce sângereazã.
Încã mai cautã a voastrã mângâiere
şi plopii
şi sãlciile...
Tot câmpul vã aşteaptã
şi plânge pãdurea privindu-vã ai voştri paşi pierduţi...
Treziţi-vã din somnul de iluzii,
treziţi-vã din sumbra petrificare!
Lãsaţi statuile sã stea pe soclu!
Nu-i locul vostru acela!
Treziţi-vã cãci şarpele cu ochi înşelãtori
s-a-ncolãcit în jurul vostru ca o luminã bolnavã!
Nu trebuie decât
strânşi unul de altul sã fiţi,
în ochi sã vã priviţi,
dar nu,
în niciun caz,
sã nu priviţi în ochii şarpelui-luminã!
