â€Vântul orb ţese fuioare de nori,
fuioare de gheaţã,
fuioare de depãrtãri
şi interpune între noi vãluri impenetrabile, inextricabile.
Îţi aminteşti?
Eu veneam dintr-o primãvarã,
tu veneai din altã primãvarã.
Eu veneam dinspre o fereastrã,
tu veneai dinspre o luminã tânãrã, crudã ca un mugur de plop.
Deschisesem fereastra, iar lumina ta daltã rece, de gheaţã, s-a fãcut...
Toate visele au zburat în stoluri bezmetice pe geamurile fãcute ţãndãri.
Mai port şi-acum urmele de sânge şi cenuşã ale aripilor lor...
Hai sã reluãm jocul!
Cerul nostru de neîngrãdire,
cerul nostru legãnat de apele vii ale sufletului
încã nu şi-a închis pleoapele fierbinţi
peste primãverile cu aripi de cearã.
Încã mai bate clopotul de argint al poeziei şi-al visãrii!
Încã aşteaptã fereastra mea, deschisã, lumina!
Vino!â€
Dar în zadar! Tãcere!
Nimic nu se clinteşte!...
Fiecare cu steaua lui:
a ta agãţatã la rever,
a mea aruncatã în abisurile poeziei.
Fiecare cu zarea lui:
una la rãsãrit,
alta la apus.
Fiecare cu valul lui,
fiecare cu ţãrmul lui...
Ochi în ochi nu ne mai privim...
O lacrimã,
o singurã lacrimã
ne locuieşte pe-amândoi,
dar nu mai uneşte Aproapele cu Depãrtarea...
