Pustiul arde, se întinde!
Se refugiazã şerpii prin hambarele gândirii.
Pustiul cucereşte!
Ouã de şarpe clocesc în cuvinte
şi nasc o luminã oarbã ce bâjbâie,
se poticneşte prin pieţe, bazaruri
şi-n inimi dezgolite!
Pustiul covârşeşte!
Pânzã deasã de pãianjen se urzeşte între cuvinte,
între sus şi jos.
Unde e transluciditatea?
Limpiditatea?
Pustiul asurzeşte!
Unde e pacea care trebuia sã curgã ca un râu?
Cine va înãbuşi vacarmul pustiului
ce creşte cu obrãznicie
pe verticalã,
spre spaţii interzise?
Pustiuri însetate amarnic
se-nalţã cãtre rãcoarea unor nori amãgitori.
Dar nu mai e nimic:
nici lemnul, nici piatra,
nici apa, nici sufletul mai nu rezistã!
Doar puii de nãpârcã clociţi în cuvinte
viermuiesc sub vremuri de gherle şi noroi!
Strigaţi, strigaţi pustiuri!
Atât v-a mai rãmas!
