Am devenit o lume goalã
între paranteze...
Doar capul a rãmas,
plecat fatal spre hulpavul pãmânt,
şi mâini plecate,
şi amorţite picioare
care tremurã...
Un singur avantaj
ne-a mai rãmas:
cu capul aplecat
putem vedea prin golul din noi.
Ce importanţã mai are
cã nu vedem decât
un cer imens
din care curge
o pãcurã vâscoasã
ce impregneazã tot?
Suntem doar paranteze goale!
Ei şi ce?
Vedem prin golul din noi!
Şi asta e ceva!
Nu?
