Eram copil,
şi-n visul meu
o altã plãcere mai mare
nu aveam
decât sã dau de-a dura
un mare şi diafan balon.
Prin iarbã,
prin pietre,
prin apã,
oriunde împingeam balonul meu,
nu se spãrgea nicicum.
Şi mã simţeam atât de diafanã,
încât pluteam în urma lui,
împinsã, la rândul meu,
de-un Nu ştiu cine
sau de-un Nu ştiu ce.
Azi, nu mai e un vis!
E cât se poate de real!
Dar, perspectiva s-a schimbat.
Acum, când valurile şi furtuna m-au cuprins,
când am sãrit din visul copilãriei
în adâncuri,
în beznã,
mã simt închisã în balonul mare,
dar nu la fel de diafan,
iar Cineva,
Un Nu ştiu cine,
împinge balonul,
îl aruncã,
îl izbeşte de stânci...
Nici nu mai ştiu
ce sunt
şi unde sunt...
Pot doar sã strig,
Ca Iona altãdatã:
‪i totuşi voi vedea lumina, Doamne,
Cãci tu eşti mântuirea mea!â€
|
