Sicomorul aşteaptã!
Pe braţele-aşezate în cruce
se odihneşte luna de-atât amar de timp,
încât a-nmugurit!
Aşteaptã sicomorul!
Câte funii de mãsurã ai întins, Doamne,
peste lemnul lui!
Atâtea vânturi mânioase l-au nãruit,
sãtule şi ele de aşteptare!
Valuri, valuri de arşiţe duşmãnoase
şi-au scãpãrat cremenea
pe trunchiul înmugurit de dor!
Privirea ţi-o înalţi neîncetat spre
crengile uscate, Doamne,
cãci nu mai urcã nimeni sã te vadã!
Se lasã noaptea lungã peste lume,
nu ştim dacã alţi zori vor mai veni
şi sicomorul aşteaptã încã!
