Ce repede ne-am lepãdat de amintiri
când respiraţiile noastre au simţit
cã au nevoie de mai mult spaţiu
pentru o vibraţie mai purã!
Şi-atunci a cântat cocoşul întâia oarã…
Ne-am lepãdat apoi de insomnii
când fiecare dintre noi a rãtãcit pe-un colţ
strãin de lunã,
şi-atunci a cântat cocoşul a doua oarã.
Ne-am lepãdat de noi înşine,
când ne-am aruncat arginţi
(nu mai conteazã câţi!)
unul pe noaptea celuilalt.
Dar nu a mai cântat cocoşul,
ci luna nouã şi-a coborât
haita de câini albaştri
sã ne latre
cã nu mai este loc de lepãdãri,
de cumpãrãri
şi de vânzãri.
Şi visul nostru comun
ne-a reprimit
aripile epuizate...
