Pãdurea mea bãtrânã e aceeaşi,
cu-aceleaşi primãveri
şi veri
şi toamne.
Doar drumurile mi s-au troienit
de veşnicã ninsoare,
de când în ochii tãi au adormit
secundele
care-mi erau izvoare
de apã vie.
Te caut deseori sã îmi dezlegi
ghemul în care s-au adunat
şi s-au legat la întâmplare,
toate rãspântiile,
toate mirãrile,
toate-ntrebãrile,
altãdatã fluide,
scânteietoare,
acum anchilozate
în ger amar.
Ce tainicã şi proaspãtã-mi bãtea în piept atunci pãdurea,
ce pângãritã de strãine depãrtãri îmi e acum!
Nu-ţi cer sã vii,
dar cel puţin o datã sã te-apropii
şi-mi dezierneazã drumul
spre vechea mea pãdure,
sã-l pot reda întreg,
cu aripi ca de vultur,
miratei mele stele cardinale.
