Timpul,
oh, timpul
a fãcut implozie
ca o pãstaie
şi toate secundele tale s-au fãcut ghem,
strâns, din ce în ce mai strîns,
pânã când tot sângele lor s-a scurs în ţãrânã.
De atunci,
tot stau cu urechea lipitã de pãmânt
şi aud cum ticãie o secundã,
ca o inimã obositã,
în firul de iarbã
ce creşte
din sângele timpului tãu.
De-atunci,
copilãria din inima mea
s-a scurs spre tine, tatã,
şi eu sunt cea care îţi spune acum poveşti.
Din când în când,
îţi şterg câte o lacrimã
ce izvorãşte
în vârful firului de iarbã...
