Drumul a tãcut.
E aproape invizibil în ceaţa uitãrii.
Nimeni nu-l mai strãbate,
nimeni nu mai râde în colbul lui,
nimeni nu mai plânge.
E un drum al paşilor interzişi.
Un drum care a devenit o stare
a vidului absolut.
Viaţa s-a curbat în jurul lui
şi l-a acoperit ca o iederã sãlbaticã.
A rãmas acolo doar o minusculã aureolã plutitoare,
desprinsã din candela, cândva aprinsã, a bunicii
şi-o icoanã scorojitã
din care priveşte blând
chipul Mãicuţei Sfinte.
Mã lovesc ca de un zid
de umbrele uitãrii,
în timp ce luminiţa plutitoare
mã strigã disperatã
cu glasul copilãriei pierdute.
