Ce foşnet sec e în grãdinile îmbãtrânite!
O frenezie a unirii i-a cuprins pe fiecare
Nu mai distingi de-i vânãtã, urzicã sau e floare,
Aceeaşi mascã verde pe chipuri adormite.
Iubirea plânge scurgându-se pe vaduri,
Acoperişul cerului se surpã-n lume
Când toate în grãdinã au acelaşi nume
Şi pun aceeaşi mascã fragilelor rãsaduri.
În noaptea calpã, care pune lacãte pe zare,
Un iz de prospeţime se revarsã din grãdinã
Trezind vechi amintiri, un dor apus şi-nfiorare.
Un fir de busuioc, se-nalţã unic printre rânduri,
Cu respiraţia-i topeşte mãştile de cearã
Şi redeschide poarta cerului în gânduri.
